— creaţii lirice, cu fond religios; formează una din cărţile Vechiului Testament, intitulată
Psalmi şi atribuită regelui David. În număr de 151 (150 canonici şi 1 psalm necanonic), psalmii au fost reuniţi în primele secole ale creştinismului în cartea numită
Psaltire. Tematica psalmilor cuprinde marile probleme religioase ale Vechiului Testament: Dumnezeu şi lumea creată de El, îngerii, omul şi destinul lui pe pământ şi după moarte; momente din istoria poporului evreu, Ierusalimul şi Legea lui Dumnezeu, Pronia divină, pedeapsă şi răsplată, ideea mesianică. Pentru marea bogăţie de sentimente pioase şi religioase a conţinutului lor, psalmii şi-au găsit un profund ecou în sufletul credincioşilor şi de aceea, de la început au intrat în cult ca un mij loc de exprimare a slăvirii lui Dumnezeu. Din cultul iudaic, ei au intrat, din primele veacuri, în cultul creştin. Cei dintâi şi mai importanţi psalmi folosiţi în cultul Bisericii primare au fost psalmii mesianici, în care s-a profeţit, mai mult sau mai puţin clar, venirea Mântuitorului, viaţa şi activitatea, patimile şi moartea Sa (ca ex. Ps. 2, 21. 33, 34, 68, 71 ş.a.). La început, psalmii se cântau atât în cultul public, cât şi în cel particular; numărul psalmilor cântaţi la diferitele servicii divine era variabil şi în funcţie de cum erau fixaţi şi hotărâţi de episcopul locului. Cu timpul s-a introdus o reglementare. Astăzi rânduiala citirii şi cântării psalmilor la fiecare slujbă este cuprinsă în cărţile liturgice (Tipicul şi Psaltirea). Modul de cântare a psalmilor în Biserica veche era
cântarea responsorială şi
cântarea antifonică. Cântarea responsorică (responsorială), singurul fel de cântare în Biserică până prin sec. IV, era condusă de cântăreţul bisericii, care cânta versetele din psalmii rânduiţi la slujba respectivă, iar credincioşii din biserică îl acompaniau prin diferite refrene sau răspunsuri scurte — „Aliluia“ („Lăudaţi pe Domnul“, la Ps. 134), „Auzi-mă, Doamne!“ (la Ps. 140) ş.a. — dintre care unele — „Că în veac este mila Lui“ (la Ps. 135) — au rămas până azi în cultul ortodox.
Cântarea antifonică (ἀντίφωνος —
antifonos = alternativă, care răspunde contrariu) constă în executarea întregului psalm de către toţi credincioşii din biserică, împărţiţi în două cete (grupe sau coruri), care cântau alternativ versetele (stihurile) psalmilor: de o parte cântau vocile groase (ale bărbaţilor), de cealaltă parte, vocile subţiri (ale femeilor şi copiilor). La sfârşitul psalmului ambele coruri se uneau şi cântau în comun un final sau un refren, care putea să fie un verset din psalm (cum se repetă azi. de ex. versetele 23 şi 25 la sfârşitul Ps. 103, la rânduiala Vecerniei), o formulă doxologică (ex. “Aliluia) sau imnologică mai nouă, ca formula Doxologiei de azi („Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh“). Acest mod de cântare a psalmilor, în care rolul credincioşilor sporeşte, a fost utilizat de Biserică încă din sec. II-III, în lupta cu ereziile; generalizarea lui în cult are loc în sec. IV, când se intensifică lupta Bisericii împotriva ereziilor. Cântarea antifonică s-a păstrat până azi în cultul ortodox; vezi şi
Biblia ,
aleluiarion .
