Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » paraclis Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

paraclis

— cu înţeles de capelă (lat. capella); termenul de capelă fiind întrebuinţat probabil, mai întâi pentru paraclisul regilor Merovingieni ai Franţei (sec. IX), paraclis în care se păstra ca o relicvă sfântă cappa (capella), adică mantaua purtată de Sf. Martin de Tours, patron al Franţei. De aici denumirea de capelan, întrebuinţată în Apus pentru slujitorul sau îngrijitorul unei capele (minister capelae) (vezi capelă ). Paraclis (gr. παρὰἐκκλησία — paraekklisia) este o biserică mică, bisericuţă (slv.), adesea construită în incinta unui palat, instituţie, palat patriarhal (patriarhie, mitropolie, episcopie), servind pentru servicii religioase unui grup restrâns de credincioşi. Un paraclis este şi botniţa (capelă în spitale, azile de bătrâni, cămine; ex. biserica Colţea este vechiul paraclis al spitalului Colţea); paraclise găsim şi în mănăstiri (ex. schiturile sunt paraclise mănăstireşti, construite în locuri mai retrase — sihăstrii, pentru folosinţa unui călugăr sau doi-trei călugări; la mănăstirile Neamţ, Secu ş.a. există schituri dependente de biserica mare a mănăstirii), în cimitire. Originea paracliselor poate veni de la străvechile altare private (sacella) care existau în mai toate casele (grădinile) particulare greco-romane pentru îndeplinirea ceremoniilor tradiţionale ale cultului strămoşilor sau divinităţilor ocrotitoare ale casei respective (manii, larii, penaţii). Păstrarea lor în creştinism se explică şi prin aceea că la început locaşurile de adunare şi rugăciune ale creştinilor au fost casele particulare. Caracterul comunitar public pe care, prin menirea ei, îl are Sf. Liturghie, a determinat necesitatea construirii de biserici mai ales după ce creştinismul a primit deplină libertate religioasă (sec. IV). S-a ajuns chiar la interzicerea Sfintei Liturghii pentru grupuri particulare foarte restrânse, în case, de către preoţi şi episcopi. Interdicţiile au fost formulate prin numeroase canoane ale Sinoadelor bisericeşti (din Laodiceea — sec. IV, Sinodul Trulan — sec. VII, din Constantinopol — 681) care pedepsesc cu caterisirea pe clerici care ar săvârşi Botezul şi Sf. Liturghie în paraclise. Hotărârile sinoadelor au fost întărite şi de legile civile ale împăraţilor bizantini care hotărăsc ca Sf. Liturghie să se oficieze numai în bisericile mari (de enorii); Novella LVIII a lui Justinian prevede ca paraclisele să se construiască numai cu învoirea episcopilor, rămânând numai pentru rugăciunea privată, iar preoţii să fie numiţi de episcop. Cu timpul însă, atât în Răsărit cât şi în Apus, s-a reglementat dreptul de a se săvârşi în capele toate serviciile divine, inclusiv Botezul şi Sf. Liturghie, dar cu condiţia ca aceste paraclise să îndeplinească normele cerute pentru construirea bisericilor, adică: să respecte stilul şi formele tradiţionale de construcţie şi decorare (ex. stilul bizantin, la noi), să fie sfinţite după rânduiala ortodoxă, să aibă sfinte moaşte sub altar şi antimis pe Sf. Masă sfinţit de episcop, şi să săvârşească serviciul divin numai cu aprobarea episcopului locului. Paraclisele au fost construite în palatele împăraţilor bizantini şi, după exemplul lor, domnii români şi-au construit şi ei paraclise în palatele lor, precum şi în alte locuri (moşii, târguri şi chiar în cetăţile militare). Unele paraclise erau adevărate biserici (ex. biserica Beizadelelor — a cuconilor din palatul lui Petru Rareş de la Suceava). O reminiscenţă a vechilor altare casnice din antichitatea greco-romană, din care şi-au tras obârşia paraclisele, se menţine şi azi sub forma icoanelor, chiar colţuri ale icoanelor, care nu lipsesc din nici o casă de creştin credincios, contituind adevărate altare ale cultului particular şi familial. Paraclis se numeşte şi slujba religioasă (παράκλησις, ἡ — paraklisis = invocare) cu rugăciuni şi cântări, prin care sunt invocaţi sfinţii în ajutor, spre apărare de catastrofe şi nenorociri. Paraclisele sunt slujbe religioase asemănătoare acatistelor, care se săvârşesc de către preot în biserică, pentru izbăvirea de necazuri şi boli. Slujba e formată din tropare, condace şi canonul complet, se citesc Evanghelia şi ectenii (rugăciuni de cerere). La mănăstiri, Paraclisul se face împreună cu Litia, la Vecernie, în ajunul sărbătorilor (ex. Paraclisul către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu sau Paraclisul Maicii Domnului). Paraclisele Maicii Domnului sunt slujbe speciale (în Acatistier, Ceaslov) care se oficiază în cinstea Fecioarei Măria în Postul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului (1-14 august). Tot acum, în ajunul sărbătorii, la Utrenie sau la sfârşitul Vecerniei se săvârşeşte şi Prohodul Maicii Domnului, slujbă imitată după Prohodul Domnului Iisus Hristos din slujba Utreniei Sâmbetei Mari (din ajunul Paştilor). Paraclisele, ca şi Acatistele, sunt forme de rugăciuni care se adresează lui Dumnezeu, însă nu direct, ci indirect, prin intermediul sfinţilor, pentru împlinirea dorinţelor şi nevoilor personale.


Site-ul Institutului cultural-misionar TRINITAS
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact