(de la gr. πατήρ — patir = părinte, πατέρες — pateres = părinţi şi λόγος, ὁ — logos, o = cuvânt, ştiinţă)

— apare ca termen, ca formulare, în sec. XVII, pentru acea disciplină istorică a teologiei al cărei obiect de studiu îl constituie viaţa, scrierile şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au trăit şi au scris în primele opt veacuri ale dezvoltării Bisericii creştine — sec. I — VIII. Deşi este o istorie a vechii literaturi bisericeşti, Patrologia nu urmăreşte criteriul literar, ci pe cel teologic, punând accentul, nu pe formele literare, ci pe cuprinsul teologic doctrinar, rămânând o disciplină teologică. Patrologia este numită şi Patristică sau Teologie Patristică, tocmai fiindcă are ca scop aprofundarea învăţăturii Părinţilor bisericeşti. Patrologia studiază viaţa Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti, nu numai pentru a fixa conjunctural în timp opera lor, dar şi pentru a reliefa frumuseţea morală şi înălţimea spirituală a vieţii lor, care trebuie să fie pildă şi stimulent pentru cititori; studiază scrierile lor pentru că ele sunt tezaurul Sfintei Tradiţii şi izvorul Teologiei creştine post-patristice; învăţătura lor, împreună cu cea a Sfintei Scripturi, a Sinoadelor Ecumenice, a mărturisirilor de credinţă şi a cărţilor de cult, este normativă pentru credinţa noastră.