(στοιχάριον, τό — stiharion; lat. talaris, alba, dalmatica)

— este un veşmânt liturgic în forma unei cămăşi de noapte, cu mâneci largi, acoperind corpul de la gât până la glezne, avându-şi originea în tunica lungă până la glezne pe care o purtau preoţii Vechiului Testament (Ieşire 39,27). Denumirea de stihar provine de la dungile sau şirurile de purpură (broderie) cu care era împodobit şi care se numeau stihuri (στίχοι — stihoi, lat. clavi). Deşi stiharul este un veşmânt liturgic comun tuturor treptelor clerului, el prezintă unele deosebiri după formă şi culoare: la diaconi stiharul este un veşmânt exterior, cu mâneci largi şi culoare — în general — albă; la preoţi şi arhierei, stiharul a devenit veşmânt interior, deoarece peste el se îmbracă: la preoţi, felonul (sfita), iar la arhierei sacosul şi mantia. Culoarea albă a stiharului simbolizează curăţia spirituală a persoanelor sfinţite care îl îmbracă aşa cum arată şi vedenia din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul (cap. 1, 13; 4, 4; 6, 11). Vedenia îl arată pe Dumnezeu-Tatăl, în slava cerească, înconjurat de 24 de bătrâni şi de sfinţi martiri îmbrăcaţi în haine albe şi lungi. Deoarece diaconii, în oficiul lor liturgic, închipuie pe îngeri, stiharul simbolizează strălucirea şi curăţia spirituală a îngerilor, care apar adesea, arătându-se oamenilor în veşminte albe şi strălucitoare (ex. îngerul ce s-a arătat femeilor mironosiţe la mormânt în ziua învierii). Stiharul este îmbrăcat în timpul slujirii Sf. Liturghii şi altor servicii divine în biserică, de către toţi sfinţiţii slujitori.