(lat. secta,-ae = sectă, curent-şcoală, partid; gr. αἵρεσις, ἡ — airesis = erezie, sectă, şcoală)

— în limbaj teologic, erezie denumeşte şi învăţătura greşită care stă la baza ruperii de Biserică, dar şi gruparea ruptă de Biserică, iar secta denumeşte numai gruparea în sine, deşi erezia (în lb. greacă) şi secta (lb. latină) denumesc aceeaşi realitate, adică ceea ce rezultă din ruperea, separarea unei părţi dintr-un întreg, erezia fiind învăţătura greşită pe care o răspândeşte o sectă. Deci sectele sunt grupări religioase rupte din sânul Bisericii şi care răspândesc învăţături greşite faţă de adevărurile credinţei stabilite de Biserica creştină. Adevărata credinţă este numai în unitatea credincioşilor în sânul Bisericii care a păstrat Evanghelia lui Hristos aşa cum e cuprinsă în toate cele 4 Evanghelii şi în scrierile Sfinţilor Apostoli. Aceştia au trasmis învăţătura lui Hristos prin ucenicii lor, care au primit şi au transmis harul, rânduind preoţi şi episcopi. Acest har, primit de Sfinţii Apostoli la Cincizecime de la Duhul Sfânt şi învăţătura primită de ei de la Hristos, s-a trasmis până azi şi se va trasmite până la sfârşitul veacurilor prin urmaşii lor, care sunt slujitorii Bisericii. Sf. Apostol Pavel îndeamnă astfel pe Timotei, pe care îl rânduise episcop: „Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele“ (II Timotei 1,6). Învăţătura păstrată în scris în Sf. Scriptură a fost completată cu învăţătura trasmisă oral, prin Sf. Tradiţie: „Şine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi“ (II Timotei 1, 13-14). Slujitorii Bisericii, purtătorii harului primit de la Duhul Sfânt prin Taina Preoţiei, sunt aceia care transmit dreapta învăţătură a lui Hristos, păstrată în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, îndrumă pe credincioşi şi-i lămuresc, spre a nu rătăci prin interpretarea proprie a acestei învăţături. Un semn al mărturisirii dreptei credinţe este Sf. Cruce pe care, făcând-o, credincioşii arată credinţa lor în unitatea Sfintei Treimi şi jertfa mântuitoare a lui Hristos, Care pe cruce S-a răstignit, pentru mântuirea neamului omenesc. Renunţând a face semnul Sf. Cruci, cei rătăciţi, sectanţii, neagă aceste adevăruri pe care se fundamentează Biserica lui Hristos. Sectanţii care şi-au făcut religia lor, redusă la discursuri (numite de ei predici) şi la cântări (coruri proprii) şi lecturi, au dat cultului un caracter laic, renunţând la toate dogmele Bisericii creştine. Ei au dat creştinismului „un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume“. În Epistolele Sf. Apostol Pavel, trimise de el către Bisericile pe care le-a întemeiat în timpul călătoriilor sale misionare în diferite oraşe, se vorbeşte despre asemenea „rătăciţi“ de la dreapta credinţă, care răstălmăcesc adevărul Evangheliei lui Hristos şi răspândesc învăţături greşite printre creştini: „Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia“ (I Timotei 6, 3-5). Sf. Apostol Pavel consideră că aceşti rătăciţi de la credinţa cea dreaptă sunt călăuziţi de orgoliu şi de dorinţa de emancipare de sub Lege: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci — dornici să-şi desfete auzul — îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme“ (II Timotei 4, 3-4). El consideră că diavolul este cel ce îndeamnă la asemenea acţiuni: „Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască...“ (II Tesaloniceni 2, 9-10). Sf. Ev. Ioan îi numeşte antihrişti: „Iar acum mulţi antihrişti s-au arătat... Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit“ (I Ioan 2, 18-19). Ca şi în vremea Apostolilor, şi în veacurile care au urmat până azi, mulţimi de secte au răsărit în ogorul Bisericii creştine, şi mai ales după apariţia protestantismului (sec. XVI) au ajuns la ordinul miilor ca într-un proces continuu de fărâmiţare să ajungă azi la cifra de 6000, răspândindu-se pretutindeni în lume. În România sunt de asemenea numeroase secte neoprotestante (născute din sânul protetantismului), dintre care mai răspândite: baptiştii, adventiştii, penticostalii, pocăiţii sau nazareii, evangheliştii sau creştinii după Evanghelie, şi cei mai agresivi, martorii lui Iehova.