sistem filosofico-religios, izvorât din dogmele învăţăturii creştine şi apărut în Evul Mediu, în Biserica Catolică. Învăţământul scolastic foloseşte metoda de predare discursiv-raţională, adică scolastică şi dialectică. Credinţa se explica pe baza logicii formale a lui Aristotel, printr-o expunere sistematică şi filozofică. Logica şi raţiunea ca metode se folosesc în întreaga Teologie (dogmatică, morală, drept canonic), ca şi în ordinea socială a Bisericii Catolice. Omul scolastic nu are îndoieli; harul este, pentru el, firesc naturii sale şi aşa reuşeşte să ajungă la cunoaşterea, la înţelegerea lui Dumnezeu şi a nemuririi sufletului. Logica aristotelică şi teoria cunoaşterii îl ajută până la o limită, dincolo de care ajută numai credinţa. Harul divin, credinţa şi faptele bune sunt mijloacele de îndreptare şi de mântuire. Teologia scolastică a fost numită Teologia transformată în “filozofie aristotelică încreştinată”. Teoreticianul acestei Teologii este Toma d`Aquino (1225 - 1274), dar adevăratul părinte al scolasticii Evului Mediu a fost Anselm de Canterbury (+ 1109), a cărui deviză Credo ut întelligam (”crede ca să poţi înţelege”) explică concepţia scolastică, bazată pe acordul dintre dogma şi raţiune.