— erau, în religia iudaică, partidul preoţesc aristocratic ce forma înaltul cler; erau bogaţi, liberali, deschişi la ideile timpului şi, contrar fariseilor tradiţionalişti, saducheii nu admiteau tradiţia, respectând numai legea scrisă a lui Moise (Pentateuhul), profeţii şi hagiografele, negând Providenţa, învierea morţilor, viaţa veşnică, existenţa îngerilor şi diavolului, credinţe admise de farisei cu care, în Sinedriu, erau adesea în opoziţie. Saducheii nu-L admiteau pe Iisus şi-i urau pe creştini. Considerând periculoase învăţăturile lui Iisus, reprezentantul saducheilor, arhiereul Caiafa, a avut un rol important în condamnarea la moarte a Acestuia. Originea tagmei preoţeşti a saducheilor data din vremea lui Solomon, ei fiind consideraţi descendenţi ai lui Şadoc, mare preot încă din vremea regelui David, împreună cu Abiatar, şi el mare preot şi om de încredere al lui David. Solomon îl va înlătura pe Abiatar, iar Şadoc rămâne astfel singur mare preot, şi de atunci, demnitatea de mare preot au deţinut-o urmaşii săi, în linie bărbătească. Denumirea grupării „saducheilor“ vine probabil de la Şadoc (Sadoc) sau derivă din cuvântul „Saddic“ (ebr. „adevăr“). Saducheii, ca urmaşi ai lui Şadoc, au monopolizat, de-a lungul veacurilor, demnitatea de mare preot şi toate funcţiile mai importante în cadrul templului din Ierusalim. Partida saducheilor îşi pierde puterea după căderea Ierusalimului, conducerea religioasă fiind continuată de farisei şi rabini. De fapt, de la această dată, iudaismul nu mai are preoţi propriu-zişi (kohanini), deoarece rabinii nu sunt preoţi, ci consilieri şi jurişti. Ei ţin predici şi citesc rugăciunile principale. Oficiantul cultului se numeşte „khazzan“, care este însă de obicei capul familiei.