— „este o experienţă a divinului, este o trăire tainică şi neînţeleasă a supremei apropieri a divinităţii, atât cât poate fi accesibil acest lucru firii omeneşti, în existenţa ei pământească“, este experimentarea şi trăirea unei uniri a sufletului cu Dumnezeu, în care cunoaşterea adevărurilor dumnezeieşti se limpezeşte prin harurile Duhului, prin darurile înţelegerii şi înţelepciunii. Această stare de cunoaştere şi înţelegere face ca iubirea de Dumnezeu şi de oameni să se intensifice, să se aprindă în mod miraculos, astfel încât să dea forţa unor hotărâri eroice (ex. martirii creştini, capabili să-şi dea viaţa, întăriţi de iubirea pentru Hristos şi de intensitatea sentimentelor religioase, ridicate pe culmi de trăire mistică); „trăirea mistică“ dă o asemenea stare de bucurie în Dumnezeu, care se identifică cu „trăirea fericirii cereşti“. Teologii răsăriteni, marii mistici, ca Dionisie Areopagitul şi Grigorie Palama caracterizează astfel trăirea mistică: „o unire mai presus de minte“, de „vedere negrăită“, obţinută prin „puterea Duhului“, care „e mai presus de simţuri, de raţiune şi de conştiinţă“, o „trăire a stării de îndumnezeire, de participare la viaţa dumnezeiască“ (Grigorie Palama,
Al treilea Tratat din rândul întâi. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre fericirea cea întru Hristos, vezi ş
D. Stăniloae ,
Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Sibiu, 1938). Mistica este cea mai înaltă trăire religioasă, dar spre acest vârf culminant se ajunge pe calea ascezei. Cu sensul de
exerciţiu,
asceza (ἄσκησις, ἡ —
askizis, i = exerciţiu; ἄσκησις τῆς ἀρετῆς —
askisis tis aretis = practicarea virtuţii; ἀσκητεύω —
askitevo = a duce o viaţă de pustnic, anahoret — singur, retras de lume, căutând prin credinţă şi virtute pe Dumnezeu) înseamnă efortul neîncetat pe drumul desăvârşirii care duce la contemplarea lui Dumnezeu. Ea presupune trei feluri de exerciţii: fizice, morale şi religioase, ceea ce înseamnă „exerciţiul forţelor trupeşti“, prin post, în primul rând, pentru eliberarea de instincte, pofte, plăceri, patimi; pe plan moral, exerciţiul este strădania metodică de a elibera sufletul de patimi rele şi de a-i sădi deprinderi virtuoase; pe plan religios, asceza creştină este calea luminată de raţiune şi de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu prin care firea omului se purifică de păcat şi se fortifică moral; „este nevoinţa creştinului“ în vederea dobândirii desăvârşirii, spune Sf. Apostol Pavel; ascetul e monahul care se străduieşte să obţină desăvârşirea prin respectarea tuturor regulilor vieţii ascetice;
Ascetica este partea ştiinţei spirituale (Teologia ascetică), care se ocupă cu regulele şi eforturile ce duc pe om la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire;
Mistica (Teologia mistică) este partea ştiinţei spirituale care se ocupă cu contemplarea lui Dumnezeu şi unirea cu El. Progresul pe calea mistică nu se poate face decât în cadrul Bisericii, căci numai Biserica este aceea care poate să ne dea Sfintele Taine, şi fără ele, care sunt „izvor de energie divină“, omul nu se poate mântui, nu se poate sfinţi, căci are nevoie de harul divin, iar „harul“ se dă credincioşilor prin Sf. Taine (în primul rând Tainele de iniţiere creştină: Botezul, Mirungerea şi Euharistia); prin el se realizează coborârea energiilor divine în om. Mistica creştină are caracter bisericesc hristocentric, căci Biserica există prin Hristos şi harul vine de la El, şi se dă fiecăruia după efortul pe care omul îl face spre a se desăvârşi. Trăirea mistică, în creştinism, există din primele veacuri creştine, şi e analizată în cărţile marilor mistici creştini (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Grigorie Palama, Ruysbruck, Meister Eckart ş.a.).
