— sectă gnostică apărută în Persia (Iran), în sec. III d.Hr. Întemeietorul sectei se crede că a fost un nobil persan, numit Mani Maniheos (215-277 d.Hr.) al cărui sistem urmărea să fie o biserică adevărată, care să devină religie universală. Manihesimul este o sectă sincretistă, adică un amestec de idei doctrinare împrumutate din vechea teosofie babiloniano-haldeică, din budism şi creştinism, în care domină însă dualismul zoroastrismului persan, dus la extrem prin adâncirea opoziţiei dintre cele două principii sau împărăţii: a luminii şi a întunericului, a binelui şi răului. Fiecare om are un suflet luminos, bun şi unul rău. Unele elemente luminoase au fost captivate de împărăţia întunericului, în procesul luptei dintre bine şi rău, dintre întuneric şi lumină. Elementele luminoase captive sunt sufletul lumii sau Iisus cel pătimitor (Jesus patibilis), iar elementele luminoase salvate din această luptă s-au aşezat în soare şi au devenit Iisus cel nepătimitor (Jesus impatibilis), care este Mântuitorul. Eliberarea omului de elementul rău se face prin învăţătura lui Iisus Hristos, care a coborât din soare pe pământ, având însă doar un trup aparent; El i-a învăţat pe oameni cele „trei peceţi“: a gurii, a mâinilor şi a sânului (signacula oris, manus et sinus), adică a se feri de păcatele „vorbirii fără rost“, ale „faptelor rele“ şi ale „desfrăului“. Maniheos pretindea că el trebuie să restabilească învăţătura lui Iisus „pe care apostolii Săi au falsificat-o“. Din punct de vedere al organizării sectei, Mani a imitat creştinismul. El şi-a ales 12 apostoli (magistri), 72 de episcopi, plus preoţi, diaconi şi evanghelişti. Aşa cum în creştinism credincioşii erau împărţiţi în credincioşi botezaţi şi în catehumeni (adică cei ce se pregăteau să primească botezul şi să devină creştini), tot astfel şi comunitatea maniheică era formată din „aleşi“ (desăvârşiţi) şi „auditori“ (catehumeni), care, spre a se desăvârşi, trebuiau să treacă prin „metempsihoză“ în altă viaţă. Maniheii imitau din creştinism chiar şi Euharistia şi Botezul (botez numai cu ungere cu untdelemn şi împărtăşire numai cu pâine, fără vin). Cea mai mare sărbătoare era βῆμα — vima, adică ziua morţii lui Mani; credincioşii se prosternau în faţa unui scaun gol, care simboliza pe „învăţătorul“ (în iconografia ortodoxă există o temă asemănătoare, în care este reprezentat un tron gol, înconjurat de uneltele Patimilor lui Hristos, tron care-L aşteaptă să se aşeze la a doua Sa venire, când va aveas loc Judecata din urmă; această icoană se zugrăveşte în turla Pantocratorului şi se numeşte Etimasia, de la ἑτοιμασία — etimasia = pregătire). Morala sectei maniheice prevedea pentru categoria „aleşilor“ multă exigenţă în păstrarea celor trei peceţi şi a postului (strict vegetarian). Secta maniheică s-a întins în imperiul roman, unde a fost persecutată, în Africa de Nord, în Galia etc; ideile acestei secte s-au menţinut chiar până în Evul Mediu, când se mai regăsesc la sectele numite „neomaniheice“, dintre care cea mai cunoscută, răspândită în toată Europa apuseană este secta „catarilor“, cunoscută şi în Franţa sub denumirea de „albigenzi“ (după localitatea Albi din sudul Franţei); mult influenţaţi de ideile catarilor (apăruţi în Franţa prin sec. XII, despre care se crede că au venit prin Italia, unde au existat încă din sec X, răspândiţi apoi şi în Spania şi Germania, urmăriţi de inchiziţie) au fost bogomilii (răspândiţi în peninsula balcanică până prin sec XIV-XV) şi secta strigolnicilor (în Rusia, până în sec. XV), secte având la bază idei maniheice.