(μοναστὴριον, τό — monastirion = mănăstire; μοναχικός — monahikos = solitar, izolat)

— aşezare religioasă formată din chilii construite în careu în jurul unei biserici, destinată vieţii monahale (călugăreşti) şi izolată, în afara satului sau oraşului. Viaţa din mănăstire se desfăşoară după un ritm rânduit de Biserică, având ca scop purificarea spirituală prin rugăciuni şi slujbe colective, în biserică şi individuale (în chilie şi în biserică). Aceste rânduieli ale vieţii mănăstireşti se numesc canoane (κανονισμόσ — kanonismos, νόμος, διάταξισ — nomos, diataxis = regulament, statut; de la verb. κανονίζω = kanonizo = a rândui, a reglementa, a statua, κανονικόσ — kanonikos = canonic, după rânduiala, fixat, statuat). Primele mănăstiri s-au organizat în Egipt. Aici, de-a lungul Nilului, în pustie trăiau mulţi eremiţi, credincioşi retraşi de lume, care doreau să-şi trăiască viaţa în singurătate şi izolare, în scopul desăvârşirii spirituale. Unul dintre cei mai mari eremiţi şi primul organizator, într-o colectivitate, al acestora, a fost Sf. Antonie cel Mare. El a îmbrăţişat viaţa eremită în anul 285, dar în timpul persecuţiei lui Diocleţian, revine la Alexandria, pentru a sprijini creştinismul şi a întări sufleteşte pe credincioşi; se întoarce apoi la viaţa de eremit, fiind un exemplu puternic pentru ceilalţi, care îi urmează sfaturile, ducând o viaţă de totală abstinenţă, muncind şi rugându-se neîncetat. Cu timpul aceşti eremiţi încep să formeze mici grupe (colonii), care se numeau lavre; acestea erau formate din colibe, risipite în pustiu, constând într-o cămăruţă numită chilie; lavra era la început un fel de mănăstire cu viaţă idioritmică. Mănăstirile cu viaţă idioritmică de azi sunt tot o grupare de case, strânse în jurul unei biserici şi ai căror vieţuitori se supun disciplinei canonice, având o conducere unică, în persoana egumenului (stareţului) mănăstirii. Pe la anii 330-340, Pahomie, un ucenic al Sf. Antonie (251-356), a întemeiat o colonie (lavră) de eremiţi la Tebenna (o insulă pe Nilul de Sus), unde a strâns laolaltă pe toţi cei risipiţi în chilii izolate, spre a trăi împreună într-o casă mare, construită în careu, cu o bisericuţă la mijloc şi fiecare vieţuitor avându-şi aici cămăruţa (chilia) sa. Ei duceau o viaţă în comun, muncind, mâncând la aceeaşi masă şi rugându-se împreună. Astfel a luat naştere prima mănăstire cu viaţă chinovială (de obşte) sau mănăstirească. De la modul de viaţă solitară aceşti eremiţi au luat numele de monahi (de la cuv. grecesc μοναχοί — monahoi = solitari, retraşi de lume), iar organizarea de viaţă în mănăstiri se numeşte viaţă monahală. În a doua jumătate a sec. IV se vor întemeia şi alte mănăstiri, de către ucenicii Sf. Antonie cel Mare, în Egiptul de Jos, în Palestina (reg. Gaza), în Armenia. Viaţa monahală (monahismul) începe să se extindă şi în Apus, adusă de Sf. Atanasie cel Mare (+373), episcop de Alexandria, mare admirator al Sf. Antonie cel Mare, a cărui biografie a scris-o. În aceeaşi epocă şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, ca Fer. Ieronim (+ 420) şi Sf. Ambrozie, au susţinut răspândirea monahismului în Italia. Martin de Tours întemeiază în Galia o mănăstire condusă de el (al cărei număr de monahi ajunsese la aproximativ două mii); în Africa era episcop de Hippo Fericitul Augustin (+430), care susţine viaţa monahală şi organizează asistenţa socială după modelul Vasiliadei, aşezământ de asistenţă socială întemeiat de Sfântul Vasile cel Mare, în care se cuprindea: azil pentru săraci şi bolnavi, casă de reeducare a tinerelor fete, şcoli de meşteşugari, spital de leproşi. Sf. Vasile cel Mare (330-379) este şi cel care a dat primele reguli pentru viaţa în mănăstiri. Intrând în monahism, după ce a primit botezul creştin, el călătoreşte în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia, pentru a cunoaşte monahismul şi apoi întemeiază o mănăstire în Pont, la Annesi, pe malul râului Iris (Grecia), organizată chinovial (de obşte), pentru care întocmeşte reguli de viaţă: „Regulile vieţii monahale“ (Regulile mari şi Regulile mici), care vor deveni valabile atât pentru Răsărit cât şi pentru Apus. Considerând aceste reguli prea severe, în sec. V un călugăr apusean, Benedict de Nursia (480-543) a înfiinţat o mănăstire pe muntele Cassino (Italia), cu reguli de viaţă monahale proprii. Unii călugări, numiţi, după numele lui Benedict, benedictini, şi-au însuşit „Regulile“ lui, alţii au continuat să respecte pe cele „Vasiliene“ (răsăritene). Pentru a se stabili o modalitate unitară de viaţă în mănăstiri, pentru a se evita abaterile şi abuzurile care ar fi slăbit viaţa monahală, a fost nevoie de nişte „Reguli“ generale de convieţuire în mănăstiri. Biserica, susţinută de Stat, a luat, în cadrul Sinoadelor ecumenice şi a Sinoadelor locale, numeroase hotărâri, numite canoane privind disciplina vieţii monahale, a clerului şi a credincioşilor, cunoscute sub numele Canoanele Sfinţilor Părinţi. În această colecţie intrau toate hotărârile formulate în acest scop, şi anume: 85 de canoane numite „Apostolice“ şi numeroasele hotărâri ale unor episcopi fruntaşi ai Bisericii şi organizatori ai vieţii monahale, ca: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare ş.a. Împăraţii Teodosie al II-lea şi Justinian, puternici susţinători ai Bisericii, au dat nişte colecţii de legi, în acelaşi scop de a întări viaţa bisericească (clericală, laică şi monahală), numite: Codex Theodosianus (anul 432) şi Codex Justinianus (sec. VI). Începând din sec. IV, un sinod ţinut la Elvira, în Spania (306), a hotărât ca slujitorii Bisericii (episcopi, preoţi şi diaconi) să nu se căsătorească. Această hotărâre a rămas valabilă până azi în Biserica de Apus, dar în Răsărit nu s-a adoptat decât în legătură cu monahismul, restul clerului a păstrat libertatea de a-şi întemeia o familie. Renunţarea la celibatul preoţilor în Biserica catolică se discută azi, în Apus. Centrul vieţii monahale răsăritene este Muntele Athos (Grecia). La noi în ţară, primele mănăstiri apar în sec. XIV, întemeiate deNicodim (în Oltenia), călugăr aromân (se presupune). Venit de la Athos, rudă probabil cu cnezul Lazăr, clădeşte mănăstirea Cladova, pe malul sârbesc al Dunării, apoi trece în Şara Românească, întemeind Vodiţa (Mehedinţi) şi Tismana (Gorj), unde a şi fost înmormântat (+1406). Trecut în rândul sfinţilor de Biserica noastră (B.O.R.), el este pomenit în ziua de 26 decembrie. Deoarece sub temeliile Vodiţei şi Tismanei s-au aflat temeliile unor biserici româneşti vechi, s-a dedus că viaţa monahală era cunoscută pe pământul românesc încă înainte de a doua jumătate a sec. XIV, când a venit Nicodim la noi şi că ctitorii monahale au existat din prima jumătate a sec. XIV şi poate mult mai înainte. Ucenicii şi urmaşii săi vor continua activitatea lui Nicodim şi, sprijiniţi de boieri şi domni credincioşi, organizează viaţa monahală şi mănăstirească în toate provinciile româneşti. De la primele lor începuturi, mănăstirile noastre au avut un rol important în istoria şi cultura românească. Credinţa ortodoxă care a păstrat unitatea poporului român, şcoala bisericească, primele manuscrise originale şi traduceri în limba română, scrisul, arta iconografică şi miniaturală şi-au aflat izvorul, dezvoltarea şi tăria în interiorul mănăstirilor. Un interes deosebit prezintă mănăstirile din Moldova de Nord (Bucovina), îndeosebi prin pictura lor exterioară, datând din sec. al XVI-lea. De exemplu: mănăstirea Humor, zidită în 1488, are exonartexul şi pictura exterioară din 1577, făcute cu cheltuiala Mitropolitului Grigore Roşea; Voroneţul, zidită de logofătul Toader Bubuiog în 1530 este zugrăvită cu cheltuiala lui Toma din Suceava, boier la curtea lui Petru Rareş; Arbore, zidită de portarul Sucevei, Luca Arbore, este zugrăvită pe cheltuiala sa de zugravul Dragoş Coman, în vremea lui Ştefan cel Mare; Moldoviţa, zidită de Petru Rareş, în 1532, este zugrăvită în 1537; Sf. Gheorghe din Suceava, zidită de Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă-Vodă, între 1514-1522 este zugrăvită în 1534; Probota, ctitorie a lui Petru Rareş, este zugrăvită sub Alexandru Lăpuşneanu în 1554 (atunci domn al Moldovei) de pictorul grec Stomatello Kotronas; Suceviţa, ctitorie a Domnitorului Ieremia Movilă şi a Episcopului Gh. Movilă de Rădăuţi, 1584, este pictată de meşterii Sofronie şi Ioan, în 1595-1596. Pictura exterioară, care dă bisericilor bucovinene, zugrăvite în sec. XVI, înfăţişarea unor adevărate bijuterii de artă, constituie o mândrie a artei iconografice pentru cercetătorii români şi străini ai artei bizantine, care şi-au exprimat admiraţia şi preţuirea pentru frumuseţea şi valoarea lor artistică, unică în întreaga lume ortodoxă (v. Sihastru). Şi azi, ca şi la începutul organizării monahismului, în toate mănăstirile (fie cu viaţă de obşte, fie idioritmică) conducător e stareţul.