Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » jansenismul Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

jansenismul

— ordin religios în sânul Bisericii Catolice, a apărut în istorie în prima jumătate a sec. XVII (1636), ca o grupare de teologi erudiţi, având în frunte pe profesorul Cornelius Jansenius, de la universitatea din Louvain (Belgia), centru cu tradiţie antiiezuită. Jansenius, el însuşi un adversar al iezuiţilor, a hotărât, împreună cu ceilalţi, să întocmească un plan de reformă a evlaviei şi credinţei catolice, pe care o vedeau subminată de cazuistica moralei iezuite. Această cazuistică s-a conturat la iezuiţi mai ales în acţiunea acestora de combatere a Reformei (dezbinare produsă în sânul Bisericii Catolice, în sec. XVI). Combătând ideile Reformei, iezuiţii ajunseseră la formularea unei concepţii originale, pe plan moral, fapt care a dus, în secolele XVII şi XVIII, la multe controverse religioase, mai ales cu privire la problema mântuirii omului. În legătură cu această problemă, reformiştii susţineau că prin păcatul strămoşesc omul a pierdut libertatea de voinţă (liberul arbitru) şi fiindcă singur nu mai poate alege şi urma calea spre mântuire, trebuie să primească harul lui Dumnezeu, singurul care-l mântuieşte, indiferent de faptele sale. Acest har nu se dă însă în mod egal oamenilor, căci numai Dumnezeu hotărăşte cui să-l dea şi cine se poate mântui. Oamenii sunt deci predestinaţi la mântuire, în funcţie de alegerea pe care o face Dumnezeu. Împotriva acestor idei, iezuiţii afirmă că prin păcatul strămoşesc nu s-a pervertit libertatea şi voinţa omului, ci doar a mai slăbit, rămânând totuşi în stare să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu şi să-L urmeze. Vorbind despre disciplinarea voinţei spre fapte bune şi despre deosebirea dintre faptele bune şi cele nepermise, dintre păcatele grele şi cele uşoare, iezuiţii au căutat să justifice prin fapte bune, chiar formale, posibilitatea mântuirii. Prin acest mod de gândire, ei considerau că omul putea fi absolvit de păcat, chiar când a făcut fapte rele, dacă situaţiile din realitatea concretă au impus ieşirea din impas. De ex., spuneau ei, dacă un soţ caută să comită un adulter, poate jura în faţa celuilalt că e nevinovat, dacă fapta n-a ajuns încă să fie consumată; de asemenea, un servitor sau un contrabandist pot fura, dacă sunt săraci şi leafa e insuficientă. Aceste modalităţi de motivaţie a intenţiilor şi faptelor sunt numite de iezuiţi „cazuri de conştiinţă“. Pentru rezolvarea acestor „cazuri“ de către duhovnici, un ajutor le-a fost dat de clericul iezuit spaniol Escobar (1669), care a întocmit un manual pentru uzul duhovnicilor. Modul de rezolvare a „cazurilor de conştiinţă“, după gândirea cazuisticii iezuite, fundamentată de Escobar în manualul său, ducea la atitudini morale duplicitare, la slăbirea exigenţei conştiinţei morale, determinând o conştiinţă laxă (slabă) prea îngăduitoare, incapabilă să mai deosebească binele de rău (lascism) superficială, confirmându-se mai mult devizei lui Machiavelli („scopul scuză mijloacele“). Marele scriitor şi filozof creştin Blaise Pascal, ironizând cazuistica morală iezuită (fundamentată şi de manualul lui Escobar), a caracterizat-o printr-un cuvânt nou, creat de el, Escobarderie (subterfugiu), şiretenie, adică poţi gândi una, face alta, arătând că eşti nevinovat. Împotriva acestei cazuistici au luptat janseniştii, în frunte cu Jansenius, a cărui doctrină antiiezuită este expusă în cartea sa „Augustinus“ la care a lucrat 20 de ani, dar care n-a apărut decât după moartea sa, cunoscând însă o mare răspândire şi având o mare influenţă. Lupta antiiezuită a janseniştilor a continuat mai acerb şi după moartea lui Jansenius (+1638), atingând culmea dezvoltării ei în a doua jumătate a sec. XVII şi a continuat în sec. XVIII. Din rândurile janseniştilor a făcut parte şi Blaise Pascal (+1662) care, în lucrarea sa „Scrisori către un provincial“ (atât de cunoscută, fiind trasă în 60 de ediţii) a combătut puternic contradicţiile şi lipsa de demnitate a moralei iezuite. Iezuiţii erau însă puternic organizaţi şi, exercitându-şi influenţa în cele mai înalte cercuri politice (ex. iezuitul Richelieu), au dezlănţuit o prigoană puternică împotriva janseniştilor, a căror doctrină morală foarte riguroasă n-a încetat să condamne machiavelica morală iezuită. Fiindcă papii şi regii Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea susţin pe iezuiţi, aceştia au câştigat lupta şi astfel ordinul janseniştilor a fost desfiinţat în Franţa (în 1773) şi mulţi clerici şi laici jansenişti au fost nevoiţi să emigreze în Olanda. Janseniştii, puţini câţi au mai rămas până azi, s-au integrat în Biserica „vechilor catolici“ (Istoria Bisericească Universală, Vol. II, 1956, p. 227-230).

Vezi şi iezuit


Site-ul Institutului cultural-misionar TRINITAS
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact