— este comunitatea de credinţă religioasă a iudeilor; credinţa monoteistă în Dumnezeu Iahve (El, Elohim, Elolah, cum este numit cu pluralul de majestate), monoteism existent de la apariţia în istorie a poporului evreu, care începe cu Avraam (vezi Avraam , evreu ) primul strămoş, din ai cărui descendenţi (Isaac, tatăl lui Iacov-Israel) s-au născut cele 12 triburi care au format poporul lui Israel (triburi care s-au dezvoltat din neamul celor 12 fii ai lui Iacov). Iudaismul derivă, ca denumire, de la numele lui Iuda, unul dintre cei 12 fii, pe care Dumnezeu l-a ales ca din neamul lui să se nască Mesia, Iisus-Mântuitorul, Răscumpărătorul neamului omenesc din robia păcatului strămoşesc. După o robie de peste patru sute de ani în ţara Egiptului, evreii reuşesc să se elibereze şi, întorcându-se în Canaan, ţara strămoşilor lor, o împart între cele 12 neamuri. Pe la începutul mileniului I î.Hr. ajunge rege David, din neamul lui Iuda. Fiind înţelept şi viteaz, ajutat de harul lui Dumnezeu, pentru credinţa sa, el reuşeşte să unească cele 12 triburi şi să formeze un stat unitar şi puternic, cu capitala în Ierusalim. Apogeul gloriei acestui regat e cunoscut sub regele Solomon, fiul lui David, care a zidit şi primul templu din Ierusalim. După moartea lui Solomon, regatul a fost împărţit în două de urmaşii săi. Slăbind puterea politică a statului, evreii au ajuns să fie din nou înrobiţi, întâi de asirieni (sec. VII î.Hr.) şi apoi de babilonieni (sec. VI î.Hr.), când regele Nabucodonosor (Nabucadneţar) dărâmă şi templul din Ierusalim. Pe la anul 539 î.Hr., babilonienii fiind înfrânţi de perşi, Cirus, regele Persiei, îngăduie evreilor să se întoarcă în ţara lor şi să-şi rezidească templul. În sec. II î.Hr. Iudeea se afla sub dominaţia seleucizilor, al căror rege, Antioh al IV-lea, păgân, înlătură mozaismul, silindu-i pe evrei să se închine lui Zeus, a cărui statuie o instalaseră în templul din Ierusalim, profanându-l. Iudeii se răscoală sub conducerea fraţilor Macabei, care înlătură păgânismul şi purifică templul. În amintirea acestui eveniment legat şi de minunea aprinderii miraculoase a luminilor marelui sfeşnic din Sfânta Sfintelor, s-a instituit sărbătoarea Hanukk (Hanukka — a luminilor) pe care evreii o celebrează în fiecare an, în luna decembrie, ca şi a reinstaurării Legii mozaice. În anii 60 î.Hr., iudeii cad sub stăpânirea romană, care încearcă un intens proces de romanizare a acestora. Din această cauză au loc numeroase revolte ale poporului evreu, revolte care, culminând în anul 70 d.Hr., au determinat pe împăratul roman Vespasian să le înăbuşe sângeros, distrugând Ierusalimul şi dărâmând templul până în temelii. După acest tragic eveniment, s-a intensificat diaspora evreiască. În sec. IV, când creştinismul a fost decretat religie de stat în imperiul roman, evreii au fost înlăturaţi din toate serviciile statului. Situaţia lor a devenit tot mai dramatică, mai ales după apariţia islamismului (sec. XII-XV), când evreii au fost nevoiţi, mulţi dintre ei, să se refugiezeîn toate continentele (Asia, Africa, America, Europa), în ţările în care au fost acceptaţi. După al doilea război mondial, în urma tragicului holocaust, evreii au hotărât reînfiinţarea statului Israel şi revenirea în ţara strămoşilor. Păstrărea religiei mozaice de către evrei, indiferent în ce colţ de lume s-au aflat, a fost miracolul care a păstrat fiinţa naţională a acestui popor de-a lungul mileniilor, dându-i puterea să se reunească azi într-un stat unitar, pe pământul străbun. Religia monoteistă mozaică este cuprinsă în cărţile lor sfinte: Tora şi Talmudul. Tora (Tanakh) cuprinde din Vechiul Testament: Legea (Torah) sau Pentateuhul, adică primele cinci cărţi, atribuite lui Moise (primul mare profet al poporului evreu), Profeţii şi Scrierile. În Torah (Legea) sunt relatate evenimentele istorice prin care a trecut poporul evreu şi legislaţia epocilor respective, începând de la Avraam şi până la reîntoarcerea lor în Canaan, călăuziţi de Moise. Profeţii (Nebhi'im), împărţiţi în anteriori — despre care se vorbeşte în cărţile canonice Iosua, Judecătorii (ex. Samuel), Regi I-IV (Samuel, Natan, Ilie, Elisei) şi profeţii posteriori — împărţiţi în mari (Isaia, Eremia, Ezchiel şi Daniel) şi mici (Osea, Amos, Miheea, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofronie, Agheu, Zaharia, Maleahi); Scrierile (Kethubim = celelalte) cuprind toate celelalte cărţi canonice ale Vechiului Testament, fie istorice (Cronici, Ezdra, Neemia), fie cele literare şi filozofice (Psalmii lui David, Cărţile lui Solomon ş a.). Limba scrierilor este ebraica, în alfabetul specific păstrat, folosit în Mesopotamia şi introdus în Palestina. Cultul îl săvârşeau preoţii aleşi din neamul lui Levi (cum aflăm din cartea Levitic); ei aduceau la templu rugăciuni şi jertfe (de animale şi păsări). Primul cod moral este Decalogul (Tablele Legii), primit de Moise chiar de la Dumnezeu (Iahve), cod superior moralei celorlalte din epoca respectivă (ex. Codul lui Hamurabi). Tablele Legii se păstrau într-o cutie special confecţionată, din lemn scump şi podoabe de aur, numită Chivotul Legii sau Arca Alianţei, simbol al alianţei dintre Iahve şi Israel. Când încă nu se zidise templul, Chivotul Legii era aşezat într-un cort, făcut după un anumit plan şi rânduit pentru cult, fiind, ca şi templul, împărţit în Sfânta Sfintelor (unde se aşeza Chivotul), numit Cortul Mărturiei. Slujitorii cultului, numiţi scribi şi rabini interpretau Legea; ei au luat locul vechilor preoţi leviţi. Apărătorii Legii, împotriva influenţelor din afară, mai ales elenistice, erau fariseii iar contrariul lor erau saducheii (aristocraţii), favorabili elenismului, rămânând totuşi tradiţionalişti. O sectă iudaică ce apare în epoca elenistică sunt esenienii; influenţaţi de idei filosofice şi idei religioase noi, se stabiliseră în jurul Mării Moarte, ducând o viaţă de asceţi. Manuscrisele de la Qumram, descoperite în urma săpăturilor arheologice din secolul nostru (1947), se crede că provin de la esenieni. Tora, cartea sfântă de bază a iudaismului, a căpătat în timp numeroase comentarii şi interpretări, făcute de rabinul Iuda-Na-Nasi, care a redactat în lucrarea sa şi comentariile anterioare. Lucrarea aceasta se numeşte Mişna. Ea este un întreg cod de legi juridico-religioase, fără a cuprinde însă toate tradiţiile orale; de aceea, cele rămase au fost şi ele adunate într-o lucrare asemănătoare, numită Teosophta. Mişna este din nou revizuită în sec. III-IV de învăţaţi iudaici numiţi Amoraim; această revizuire şi redactare nouă a cărţii Mişna va purta numele de Gemara. Mişna şi Gemara au format o operă de mari proporţii numită Talmud. Talmudul, amestec de cărţi de legi, legende, povestiri, ştiinţă, constituie cartea de temelie pentru viaţa religioasă iudaică. Evreii au făcut şi alte comentarii la Sf. Scriptură a Vechiului Testament (cărţile cuprinse în Tora — cum am arătat mai sus), comentarii numite Midraşim, precum şi traduceri ale Bibliei (Vechiul Testament) din lb. ebraică în limba aramaică, numite Targumim. În religia mozaică este admisă libertatea spirituală a omului şi necesitatea harului divin. Păcatul este considerat ca o abatere de la legea divină. Păcatul poate fi iertat prin pocăinţă, mărturisirea păcatelor şi prin fapte de milostenie. Într-un studiu intitulat „în lumina Torei“, şef-rabinul Moses Rosen vorbeşte despre Cartea vieţii, în care sunt înscrise toate faptele oamenilor, bune sau rele, pentru că „există un ochi care vede, o ureche care aude şi toate faptele bune sunt scrise în „Cartea vieţii“. Un loc de frunte în şirul faptelor bune îl are, la evrei, milostenia; de aceea, ei au organizat asistenţa publică în comunităţile iudaice. Aceste opere de caritate sunt numite Şedoqah. Răsplata faptelor bune este Paradisul, conceput ca viaţa de veci „în sânul lui Avraam“ (Luca 16, 22); păstrând credinţa veche, evreii cred în învierea morţilor, în judecata de apoi şi răsplata veşnică după faptele bune scrise în carte: „... poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor“ (Daniel 12, 1-3). Mistica iudaică, reprezentată prin personalităţi cu o înaltă viaţă spirituală, se afirmă mai ales în Evul Mediu (sec. XIII) când apare „Cartea Splendorii“ (Sapher hu Zohar) publicată de Moise Leon, carte care cuprinde tradiţiile ezoterice (ascunse) ale iudaismului şi care se numeşte Kabbalah („tradiţie“, de la cuv. ebr. qibbel = a primi instrucţiuni — vezi cabala ). Cultul iudaic este particular (cultul familial) şi public (care se săvârşeşte sâmbăta în sinagogă). Iudaismul actual cunoaşte două ramuri, în raport cu ritualul şi tradiţiile: ortodox (conservator), păstrător al tradiţiilor şi vechiul ritual; şi reformist, mai puţin tradiţionalist, influenţat de ideile filosofiei iluministe din sec. XVIII. În cadrul curentului ortodox se desprind două nuanţe: askenazi şi sefard. Iudaismul askenazit (german) foloseşte limba idiş, formată din amestecul limbii ebraice şi germane şi e răspândit în Germania, Europa de est, America; sefarzii folosesc lb. ladino, amestec de ebraică şi spaniolă, fiind răspândiţi în sudul Europei (Spania), Africa de nord şi Orientul Mijlociu. Deosebirile între askenazi şi sefarzi constă nu numai în limbă, dar şi în unele texte religioase, folosite în cult. Pe baza rezoluţiei ONU din 29 noiembrie 1947, a fost înfiinţat Statul Israel (la 14 mai 1948), fapt ce a determinat reîntoarcerea evreilor din diaspora, organizarea ţării, dezvoltarea limbii ebraice, a învăţământului talmudic, studiul Bibliei şi consolidarea religiei mozaice ((Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.), (Eliade, CulianuDicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993.).