Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » icoana Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

icoana

(gr. εἰκών, ἡ — eikon = asemănător; lat. imago; slv. ikona obruz)
— înseamnă, la origine, asemănare. După Sf. Ioan Damaschin, „icoana“ este o asemănare, un model (παράδειγμα, τό — paradeigma = model), o reprezentare a cuiva; icoana duce gândul la cel reprezentat, la cel pictat, zugrăvit pe icoană (Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Traducere D. Fecioru, Bucureşti, 1937, p. XXX şi 113). Icoana, în înţeles religios, este reprezentarea unui personaj sfânt sau a unei scene biblice, pictată pe o hârtie, pe pânză, lemn, sticlă, metal sau zugrăvită pe zidul bisericii; icoana e încadrată într-un chenar sau un cadru de lemn sau alt material; icoana e sfinţită şi e folosită ca obiect de cult. După forma şi materialele din care sunt făcute, icoanele pot fi imobile (fixe), cum sunt cele de pe pereţii bisericii (icoane murale) şi de pe catapeteasmă, şi icoane mobile (majoritatea icoanelor); după destinaţia lor, icoanele pot fi în serviciul cultului public (icoanele din biserică, cele folosite în procesiuni etc.) şi icoane în cultul particular (familiale — din casele credincioşilor, rutiere — icoanele de pe troiţe, iconiţe portabile — protectoare, care sunt purtate individual ş.a.). Doctrina despre rostul icoanei, despre raţiunea existenţei ei este lămurită de Sf. Ioan Damaschinul cu argumente legate în primul rând de firea omenească: icoana există pentru că originalul nu poate fi prezent în faţa ochilor (după trecerea din viaţă) şi de aceea trebuie să ne mulţumim cu imaginea, cu copia, căci firea omenească limitată în timp şi spaţiu, nu poate avea conştiinţa directă a celor nevăzute, nici a celor trecute, viitoare sau depărtate în spaţiu. Între icoană şi prototip, adică între ce reprezintă icoana şi ce e originalul (prototipul) nu există identitate. Icoana, ca reprezentare perceptibilă a divinului, este o necesitate care decurge din caracterul concret al sentimentului religios. Acest sentiment cere o apropiere nemijlocită de divinitate: ea nu este o simplă imagine sacră, ci ne dă sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu şi a sfinţilor. În credinţa poporului ortodox, icoana este locul unei prezenţe tainice în chip haric sau ideal, a lui Hristos, a Sfintei Fecioare sau a celorlalţi sfinţi pe care icoana îi înfăţişează. Creştinul se roagă dinaintea icoanej lui Hristos ca dinaintea lui Hristos Însuşi, fără ca totuşi să considere icoana ca fetişism sau idol. Împotriva acuzaţiei de idolatrie dusă iconofililor (apărătorii icoanelor), Sf. Teodor Studitul (sec. IX) precizează deosebirea dintre icoană şi idol: „icoana este imaginea adevărului, pe când idolul este asemănarea minciunii şi a erorii“. Idolul este o închipuire, icoana este însă asemănarea unui lucru real care a existat sau există: ex. icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului ş.a. Creştinii nu cinstesc icoanele ca pe divinităţi, ci prin ele se îndreaptă cu sufletul spre Dumnezeu rugând pe sfinţi să fie mijlocitori în faţa lui Dumnezeu pentru ei, cum ne învaţă „Mărturisirea Ortodoxă“. Primele icoane care au apărut deodată cu creştinismul, sunt icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului. Temeiurile pentru cinstirea icoanelor le găsim în Sf. Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodox. Cinstirea icoanei şi închinarea la icoană îndreaptă gândul spre originalul ei şi trezeşte în suflet iubirea, respectul, recunăştinţa care i se cuvine şi cinstea care ar trebui dată prototipului; cine nu cinsteşte icoana nu cinsteşte nici prototipul ei, zice Sf. Ioan Damaschin, împreună cu Părinţii Sinodului al VII-lea Ecumenic: „Dacă nu te-nchini icoanei lui Hristos, nu te-nchini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea“, după cum afirmă şi Sf. Ap. Pavel: „Acesta (Hristos) este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura“ (Coloseni 1, 15); „de aceea — spune Damaschin — mă închin icoanei lui Hristos, ca Unul ce este Dumnezeu întrupat; icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu; icoanei Sfinţilor, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu, care au rezistat păcatului pană la sânge şi au urmat pe Hristos, vărsându-şi sângele pentru El, Care-şi vărsa-Se mai înainte propriul sânge pentru ei; mă închin icoanei acelora care au călcat pe urmele Lui; zugrăvesc biruinţele şi patimile lor, pentru că prin ele mă sfinţesc şi mă aprind de râvna de a le imita. Dacă înalţi biserici sfinţilor lui Dumnezeu, înalţă şi icoanele lor“ (Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Traducere D. Fecioru, Bucureşti, 1937.). Natura sau caracterul cultului Sfintelor icoane a fost stabilit dogmatic în Sinodul al VII-lea Ecumenic, care într-una din hotărârile sale prevede că icoanelor trebuie să li se dea aceeaşi cinstire ca şi Sfintei Cruci, Sfintei Evanghelii şi celorlalte lucruri sfinţite şi că această cinstire se poate exprima prin anumite semne văzute, ca tămâierea şi aprinderea de lumânări şi că cinstirea icoanelor nu e idolatrie şi sensul cinstirii icoanelor sfinţilor este Dumnezeu, care rămâne totdeauna obiectul adevărat şi ultim al cultului nostru, orice formă ar îmbrăca el. Cinstirea icoanelor înseamnă mărturisirea lui Dumnezeu. Doctrina cinstirii icoanelor a rămas normativă pentru sinoadele şi teologii care s-au ocupat ulterior de această problemă, aşa cum a fost stabilit la sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787. Aşa e trecută şi în cărţile simbolice — Mărturisirile de credinţă — ale Bisericii Ortodoxe ca: Mărturisirea de credinţă a lui Dositei al Ierusalimului, adoptată în Sinodul de la Ierusalim din 1672 ca Mărturisire de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe; Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă. Aceasta formulează doctrina cinstirii icoanelor, în acelaşi spirit: „Noi, când cinstim icoanele şi ne închinăm lor, nu ne închinăm văpselelor sau lemnelor, ci sfinţilor, ale cărora sunt icoanele. Pe ei îi cinstim ca pe nişte slugi ale lui Dumnezeu. Deci închinarea Sfintelor icoane ce se face în Biserica Ortodoxă nu calcă porunca I din Decalog; pentru că această închinare nu este tot una cu aceea pe care o dăm lui Dumnezeu...“ (Arhieraticon, ed. I a Sf. Sinod, Bucureşti, 1899, p. 180-181). În cărţile de slujbă ale Bisericii noastre, doctrina cinstirii icoanelor este în acelaşi fel formulată: „Mă închin sfinţilor şi cinstitelor icoane, adică lui Hristos însuşi, Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor; nu însă cu închinăciune ca lui Dumnezeu, ci înălţându-mă cu mintea la chipul ce înfăţişează; de aceea şi cinstea cea către acestea o trec la prototipuri“ (Arhieraticon, ed. a III-a a Sfântului Sinod, Bucureşti, 1926, p. 85). Molitfenicul precizează aceeaşi idee în Rânduiala pentru binecuvântarea şi sfinţirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos: „am pus această icoană înaintea măririi Tale, nu îndumnezeind-o, ci ştiind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe dânsa“ (Molitf., ed.l 937, p. 523). Sfinţenia icoanelor rezultă, pe de-o parte, din legătura dintre prototip şi icoană, şi pe de alta, din faptul că icoanele sunt sfinţite printr-o slujbă specială. Sf. Ioan Damaschin zice: „Icoanele sunt sfinţite prin numele lui Dumnezeu şi umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului Duh“. Pentru credinciosul ortodox este o mare deosebire între o icoană sfinţită şi una nesfinţită: o icoană nesfinţită nu este încă un obiect de cult, ci un simplu tablou religios. În Ortodoxie, icoana are un sens religios. În Ortodoxie icoana are un sens religios profund, ea nu e un simplu obiect de artă (Ene Branişte, pr.prof.univ.dr. Teologia Icoanelor, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, Bucureşti, 1952.). Cinstirea icoanelor se întemeiază şi pe credinţa că slujba sfinţirii dă icoanei harul ce o face vrednică de închinare şi puterea de a ajuta pe cel ce se roagă la ea. Venerarea icoanelor se bazează mai ales pe credinţa că prototipul devine o prezenţă harică prin sfinţirea icoanei şi capătă o forţă ce poate face minuni, dându-ne ajutorul pe care prin rugăciunile noastre îl cerem. În acest sens scrie Dimitrie Cantemir (în lucrarea „Loca obscurae“, trad.T. Bodogae, rev. B.O.R., 1973, 9-10, p.1089) despre acest adevăr: „Toate sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfintele locuri au fost sfinţite, au făcut şi pot oricând să facă minuni, numai să existe însă la bază credinţa neclinită în Dumnezeu, singurul care face minuni şi care dă har şi dar de a face minuni, asemenea minunilor Domnului nostru Iisus Hristos...“ Icoana, pictura bisericească în ansamblul ei, are un important rol catehetic: ea învaţă şi educă. Prin intermediul icoanelor, credincioşii învaţă să cunoască viaţa Mântuitorului, faptele şi minunile săvârşite de El pe pământ, virtuţile martirilor şi sfinţilor care au murit pentru credinţa în Hristos. „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu să citească, aceea este pictura pentru cei neînvăţaţi, pentru că în ea chiar şi cei neînvăţaţi văd ce trebuie să urmeze...“, spune Sf. Grigorie cel Mare. Icoanele sunt un mijloc de trezire, de întreţinere şi de întărire a vieţii religioase creştine, un stimulent pentru cultivarea virtuţilor morale şi a sentimentelor superioare de iubire, devotament şi jertfă pentru Biserica lui Hristos. Vederea lor îndeamnă la fapte bune, la imitarea virtuţii şi evitarea viciilor. Biserica noastră Ortodoxă prăznuieşte sărbătoarea icoanelor şi biruinţa cultului lor în prima Duminică din Postul Mare, numită şi Duminica Ortodoxiei. Această sărbătoare a fost instituită în anul 842, de către împărăteasa Teodora a Bizanţului, spre a pune capăt mişcărilor iconoclaste ce au reînceput în timpul împăratului bizantin Leon Armeanul (813-820) şi au continuat până la moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil (829-842), soţul Teodorei, care, după moartea lui, a restabilit cultul icoanelor, statornicind şi sărbătoarea Ortodoxiei în prima Duminică a Postului Mare (Duminica Ortodoxiei), serbată întâia oară în 843.


Site-ul Institutului cultural-misionar TRINITAS
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact