(etimologic derivă de la verbul latin „inquirere“ = a ancheta).

Inchiziţia a fost iniţiată pe la sfârşitul sec. XII, de papa Lucius al III-lea şi adoptată de Biserica de Apus, sub papa Inocenţiu al III-lea, în sinodul IV Lateran (1215). La început avea forma unei anchete pe care un judecător o făcea la sesizarea unui acuzator; acuzatorul era însă responsabil şi căuta să-şi dovedească acuzaţiile; prin noua procedură inchizitorială nu mai era nevoie de dovezi; simplul denunţ, anonim, era suficient să acuze şi să aducă pe banca acuzării pe cineva, care era obligat să-şi însuşească acuzaţia, să recunoască vina (că este eretic, hoţ, vrăjitor etc.) şi, dacă se grăbea să retracteze (dar fără a nega, chiar dacă nu era vinovat) scăpa cu o pedeapsă mai uşoară, iar dacă nu, era supus unei întregi proceduri inchizitoriale, care se desfăşura astfel: se dădea un timp de 15-30 zile, numit „de graţie“, ca cel denunţat să se prezinte singur şi să se recunoască vinovat, fapt care-l scutea de judecată, primind doar o pedeapsă mai uşoară; dacă nu se prezenta era arestat, cercetat, interogat, erau audiaţi martorii, care puteau spune orice, căci audierea lor era secretă, şi dacă acuzatul tot nu-şi însuşea acuza, urma vexarea (constrângerea) care era uneori atât de cumplită, constând în schingiuiri şi torturi inimaginabile, încât rareori cel vexat, dacă nu recunoştea, mai scăpa cu viaţă. Tribunalul de judecată era format din oameni din oraşul respectiv, aleşi dintre preoţi, călugări, judecători etc, toţi vrednici de încrederea inchizitorului, care, după ce făcea judecata şi se rostea sentinţa, convoca o şedinţă publică, unde se lua hotărârea definitivă, în funcţie de acuzat. La această şedinţă participa foarte multă lume. Şedinţa se numea acto dafe („act de credinţă“), căci în cadrul ei, condamnaţii trebuiau să apostazieze (să se lepede de erezie) şi să facă act de credinţă. Dacă făceau actul de credinţă, negând cele susţinute până atunci, puteau fi iertaţi sau primeau o pedeapsă mai uşoară, dacă nu, puteau fi şi arşi pe rug. La început, inchizitorul era un delegat al episcopului, dar începând din sec. XIII, aceştia erau reprezentanţi sau legaţi ai Vaticanului, pentru ca acţiunea inchizitorială, care devenise acum o instituţie permanentă, o veritabilă putere judiciară, să fie cât mai sigură şi intransigentă. Papa Grigorie al IX-lea (1233) încredinţează chiar în acest scop acţiunea ordinelor călugăreşti ale dominicanilor şi mai apoi franciscanilor. Inchiziţia era atât de puternică, încât devenise o putere suprastatală. Papalitatea acordase Inchiziţiei toate prerogativele în scopul de a apăra catolicismul şi puterea Bisericii catolice (pe plan religios şi civil). Duşmanii ei, care trebuiau să fie nimiciţi, erau în primul rând sectele şi ereziile (valdenzii, albigenzii, catarii etc), vrăjitoria (deosebit de răspândită în Evul Mediu), toţi apostaţii (cei care se lepădau de credinţa catolică), evreii şi chiar criminalii de drept comun. Pedepsele erau grele şi adesea prin arderea pe rug, care se aplica acelora care îndrăzneau să aibă păreri proprii şi mai ales să le susţină până la capăt, atitudine socotită o crimă împotriva Bisericii catolice. Printre cei arşi pe rug de Inchiziţie au fost şi mari personalităţi ale ştiinţei şi ale credinţei, ca Giordano Bruno (1548-1600) şi Girolalo Savonarola (1452-1498), călugăr dominican, predicator de mare forţă morală care a îndrăznit a denunţa imoralitatea clericală, fapt pentru care Papa Alexandru al VI-lea l-a excomunicat, sfârşind ars pe rug ca eretic. Unul dintre cei mai cruzi inchizitori a fost considerat Toma de Torquemada, călugăr dominican, inchizitor general al Spaniei, intransigent în aplicarea legilor Inchiziţiei (1420-1498). Inchiziţia a fost reorganizată în sec. XVI (de papa Paul al III-lea — 1542) ca o formă de combatere a protestantismului şi sectelor generate de el, dar treptat ea a fost desfiinţată în sec. XVIII-XIX. Stând sub influenţa politică şi slujind apoi interesele monarhice, Inchiziţia a ucis adesea nevinovaţi şi oameni de înaltă valoare.