(χειροτονία, ἡ — heirotonia = întinderea mâinilor; lat. ordinatio — acţiunea de a întinde mâna, de a alege, a vota)

— însemna la început alegerea sau desemnarea cuiva pentru preoţie, lucru pe care Biserica îl făcea prin votare; alegerea era confirmată de episcop, prin punerea mâinilor asupra celui ales, când se făcea invocarea harului Sfântului Duh“, care-l sfinţeşte pe viitorul preot. Ritul „punerii mâinilor“ era practicat şi în Vechiul Testament la consacrarea preoţilor şi leviţilor, ca slujitori la templu. În creştinism, hirotonia este Taina (slujba) prin care cineva este investit cu darul sau vrednicia uneia din cele trei trepte ale preoţiei, adică: diacon, preot, arhiereu. Hirotonia este, în mod simbolic, transmiterea mai departe a „limbilor de foc“, adică a puterii harismatice (sfinţitoare), venită prin apostoli de la Mântuitorul însuşi. Hirotonia ca ritual este atestată de Noul Testament în Epistolele Sf. Apostol Pavel: I Timotei 4,14; II Timotei 1,6: „Să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele“; în Faptele Apostolilor 6, 6 se vorbeşte despre hirotonirea primilor diaconi: „pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei“. Viitorul preot trebuie să primească hirotonia numai pe baza unei parohii, care se va consemna în actul de hirotonie; aceeaşi situaţie este şi pentru episcop, care se va hirotoni de doi, trei episcopi, dar tot pe baza unei eparhii vacante. Această practică datează de la începuturile organizării Bisericii (Fapte 14, 21-23).