— religia marii majorităţi a locuitorilor Indiei, denumit şi neobrahmanism; este apariţia în forme noi a vechii religii din perioada vedică şi brahmană. Reprezentanţii hinduismului se străduiesc să scoată din vechile scrieri religioase indiene „adevărata religie“ (sanatana dharma), dar au ajuns la concepţii foarte diferite, chiar contradictorii. Dumnezeu e conceput şi personal şi impersonal; lumea e concepută ca având o existenţă proprie sau ca fiind tot una cu fiinţa supremă; la fel şi sufletul omului; în hinduism nu e definită o doctrină clară şi unitară despre Dumnezeu, despre om şi lume, despre relaţiile dintre Dumnezeu şi om, şi despre destinul uman. Cultul adus diferitelor divinităţi este foarte variat şi cu practici specifice. Cugetarea religioasă hinduistă din India este influenţată de vechile sisteme filosofice brahmane, mai ales de Vedanta, dar şi de ideile unor reformatori religioşi, influenţaţi de islamism şi creştinism (Ramakrişna, Rabindranath Tagore, Mahatma Gandhi). Apare acum o nouă şi interesantă concepţie, şi anume că iubirea arzătoare de Dumnezeu (bhakti) este calea prin care omul poate ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu şi să se mântuiască. Aspiraţia sau Nirvana budistă se păstrează şi în hinduism, completată însă cu credinţa că faptele omului vor fi răsplătite. Indiferenţa budistă faţă de bine şi rău este înlocuită cu credinţa în necesitatea şi eficacitatea pocăinţei. Hinduşii pun mare preţ pe meditaţie. Tineri şi tinere, persoane vârstnice, intelectuali în general, se întâlnesc dimineaţa şi seara, pentru câte o oră de meditaţie (ex. în Bombay). Alţii se izolează total, închizându-se în cămăruţe zidite, şi primind hrana printr-o mică deschizătură; ei rămân izolaţi, cufundaţi în întuneric şi linişte, fără nici un contact cu lumea. Din ramura mistică „bhakti“ a derivat o ramură numită „sikh“, ai cărei aderenţi se numesc „sikh-şii“ (de la cuvântul sanscrit „sişya“ = discipol), formând azi o sectă foarte numeroasă în hinduism, începând din sec. XVIII, sikh-işii se vor transforma într-o forţă militară, datorită în primul rând persecuţiilor suferite din partea suveranilor mongoli de religie musulmană, care cuceriseră partea de nord a Indiei. Conducătorul sikh, Golind Rai din acea vreme, numit şi Singh (Leul) a stabilit „Botezul Spadei“, o organizaţie militară, al cărei scop era de a pregăti luptători care să rămână până la moarte în slujba comunităţii Sikh. Aceştia depuneau un jurământ şi erau supranumiţi „Lei“. Duceau o viaţă abstinentă (fără alcool, tutun) şi purtau ca emblemă cei 5 K: Kes (plete), Kangha (pieptene), Kripan (sabie), Kach (pantaloni scurţi), Kara (brăţara de oţel). Dispreţuind îngrădirile de castă, ei formează o armată de paria, dar „Lei“; cartea fundamentală de rugăciuni, intitulată „Laudă Creatorului“, conţine imne închinate „Spadei Sacre“, care e un simbol al puterii şi dragostei lui Dumnezeu. Hinduiştii cred în viaţa viitoare, concepând lumea de dincolo ca formată dintr-o pluralitate de lumi, numite „lumi de purificare“. Acestea sunt cincisprezece la număr; şapte lumi superioare („swarga“), un fel de iad, în care merg sufletele păcătoşilor, şi între ele, pământul, unde se află sufletele celor care trec prin diferite reîncarnări. În „patala“ sunt 21 de compartimente (infernuri) numite „Locul întunericului“, „locul planşetelor“, în care sufletele trec prin chinuri îngrozitoare. Aici sunt trimişi cei care au săvârşit fapte rele, după ce mai întâi au fost judecaţi de Yama, zeul morţilor. Aceste „iaduri“ ca şi cele şapte lumi superioare (raiul) sunt doar locuri de trecere, căci prin ele sufletele revin pe pământ, după care urmează eliberarea şi unirea cu Realitatea absolută care este Dumnezeu. Marii gânditori ai hinduismului, ca Rabindranath Tagore (1861-1941) şi Mahatma Gandhi, au considerat că şi alte religii au ca ultim ţel această unire cu divinitatea, la care, spun ei, nu se poate ajunge decât prin iubire. Această concepţie este, în gândirea lor, o influenţă a creştinismului. Pe baza ei a formulat Gandhi doctrina „nonviolenţei“, prin care înţelegea îndatorirea de a lupta pe calea binelui împotriva răului. Un mare filosof indian, Radhakrishnam (1888-1975) a căutat, ca şi ceilalţi, să găsească punţi de legătură între marile religii actuale, arătând că fiecare dintre ele deţine câte o parte din adevărul fiecăreia, fără ca vreuna să deţină adevărul absolu. El ajunge astfel la doctrina despre „Religia Veşnică“ ce ar putea fi împărtăşită de lumea întreagă, doctrină de nerealizat însă, deoarece fiecare religie, chiar şi hinduismul, îţi respectă tradiţiile sale doctrinare privitoare la Dumnezeu, creaţie, suflet, om, viaţă viitoare. S-a apreciat totuşi meritul lui Radhakrishnam de a fi militat pentru apropierea spirituală a reprezentanţilor diferitelor religii, în vederea colaborării paşnice pe toate planurile pentru binele omenirii (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982, p. 243-265); (Eliade, CulianuDicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993, p. 179)).