(lat. episcopus; gr. ἐπίσκοπος, ὁ — episcopos = episcop, supraveghetor, de la ἐπισκοπέω — episkopeo = a inspecta, a cerceta, a vizita)

— slujitor din treapta cea mai înaltă a ierarhiei Bisericii — în Noul Testament se vorbeşte în numeroase texte despre episcopi ca persoane bisericeşti care aveau drepturi mai mari decât preoţii; dreptul de a hirotoni preoţi (I Tim. 5,22, Tit. 1, 5), de a răsplăti şi pedepsi (II Tim. 2, 24-26), de a supraveghea cultul şi învăţăturile, de a conduce Biserica (II Tim. 2, 2; I Tim. 4, 11-14) etc. În prima epocă din istoria Bisericii, denumirea de episcop s-a dat urmaşilor direcţi ai Sfinţilor Apostoli, aleşi, la început, din rândul celor 70 de ucenici ai Mântuitorului şi hirotoniţi chiar de Sfinţii Apostoli. Unul dintre primii episcopi a fost, la Ierusalim, Sf. Iacov, apoi fratele său Simeon, ucenici ai Domnului. În toate comunităţile creştine înfiinţate de Sfinţii Apostoli era orânduit un episcop, care avea în subordine mai mulţi preoţi. Azi rolul episcopului în Biserică s-a păstrat cu aceleaşi prerogative moştenite din Biserica primară. El este ales de Sinod (Adunarea generală a ierarhilor conducători ai Bisericii) şi are în grija sa o eparhie (o comunitate de parohii). Arhiereul (episcopul) este hirotonit de mai mulţi arhierei. În Constituţiile Apostolice sau Aşeză-mintele Sfinţilor Apostoli (redactate spre sfârşitul sec. IV, pe baza unor vechi documente din sec. III) se reglementează funcţiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului: Episcopul binecuvântează, nu se binecuvântează, hiroteseşte, hirotoneşte, primeşte binecuvântarea de la episcopi, dar nu de la preoţi. Arhiereul binecuvântează cu amândouă mâinile ca semn că are deplinătatea puterii sacramentale (sfinţitoare), spre deosebire de preot care binecuvântează numai cu o singură mână, dreapta, fără a avea, ca episcopul, toată puterea sacramentală. Episcopul are preoţia deplină.