(ἐκφώνισης, ἡ — ecfonisis = strigare, aclamare; ἐκφωνέω — ecfoneo = a ridica, a înălţa glasul)

— sunt mici fragmente de rugăciuni din textul anaforalei, rostite de preot cu glas mai înalt, pentru a fi auzite de credincioşi. De prin sec. V-VI, anaforaua începe să fie citită în taină de către liturghisitori, cu excepţia unor mici fragmente care continuă a fi citite sau rostite cu glas tare şi care sunt aşa-numite ecfonise, şi anume: formula pentru introducerea imnului trisaghion („Cântarea de biruinţă cântând, strigând...“); cuvintele rostote de Mântuitorul la Cina cea de Taină („Luaţi, mâncaţi...“); ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de sfinţire („Ale Tale dintru ale Tale...“); formula pentru pomenirea Sf. Fecioare la diptice („Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata...“); formula pentru pomenirea episcopului locului („întâi pomeneşte Doamne...“); înainte de rugăciunea „Tatăl nostru“ („Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne...“). Ecfonisele sunt în rugăciunile Utreniei, ca şi în trecut, şi azi, fie formule de încheiere, fie formule care marchează începutul diferitelor lecturi sau cântări ce revin cântăreţilor la strană. Aşa este ecfonisul ecteniei de după cântarea a şasea a Catavasiilor „Că Tu eşti Împăratul păcii şi Mântuitorul sufletelor noastre“. Ecfonisul este fraza cu care se încheie ectenia „Că Şie se cuvine toată slava... şi închinăciunea...“, răspuns „Amin“ („Aşa să fie“, să se împlinească cererea).