— slujitoare ale Bisericii; în primele veacuri creştine, ele făceau parte din clerul inferior (situate pe prima treaptă) şi erau consacrate prin hirotesie (punerea mâinilor, vezi şi hirotesie ); despre existenţa lor aflăm din Noul Testament (Romani 16, 1) şi din scrierile Sf. Părinţi. Îndatoririle lor erau legate de asistenţa şi caritatea socială şi de anumite funcţii liturgice: serveau la agape (ajutând pe diaconi), păzeau uşile bisericii, prin care intrau şi ieşeau femeile, supravegheau liniştea în biserică în partea rezervată femeilor, ajutau la botezul lor, mai întâi catehizându-le, apoi îndeplinind la botez actele rituale pe care clerul (care oficia botezul) din motive de decenţă nu le putea săvârşi (ex. când intrau în apa botezului, când primeau ungerea cu Sf. Mir — episcopul le ungea numai pe frunte, fiind aduse înveşmântate în haina albă, apoi ungerea era continuată de diaconiţe (Const. Apost. III, 16). Diaconiţele aveau dreptul ca, în timpul serviciului divin, să poarte, ca şi diaconii, orarul şi să se împărtăşească alături de clerul inferior; ele duceau Sf. Împărtăşanie femeilor bolnave, cărora, după moarte, le făceau toaleta funebră şi ajutau la înmormântarea lor. În documente s-au păstrat numele câtorva diaconiţe cunoscute pentru evlavia şi pietatea lor: Olimpia (Olimpiada), despre care aflăm din „Scrisori către Olimpiada“ trimise de Sf. Ioan Gură de Aur, din exil, după ce părăsise Constantinopolul, ca şi alte corespondente ale lui: Procula şi Pentada, Macrina, sora Sf. Vasile cel Mare ş.a. În sec. V-VI, diaconiţele încep să dispară în Biserica de Apus, când botezul femeilor adulte nu se mai face, generalizându-se pedobaptismul; în Bisericile răsăritene se mai menţin până în sec. XII — XIII, când încă se aflau în cărţile de slujbă (Evhologhii) rugăciunile hirotesiei diaconiţelor (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 22 şi 109.).