(de la lat. destino-destinare = a hotărî ceva)

— soartă, fatalitate, ceva stabilit, hotărât dinainte şi care trebuie să se întâmple; se spune: „aşa i-a fost destinul“, ca o motivaţie în faţa unor situaţii, mai ales neprevăzute şi care totuşi au loc. Credinţa în destin, în predestinaţie este o concepţie care se întâlneşte în doctrina religioasă islamică (mahomedană), în care Dumnezeu (Allah) este un stăpân absolut, despotic, ale cărui hotărâri au caracter de fatalitate. Credinţa în destin este o concepţie negativistă, căci stă în calea progresului; această concepţie o întâlnim şi în străvechile credinţe păgâne, iar mitologia greacă a ilustrat-o în legenda lui Oedip. Creştinismul nu admite credinţa în destin, deoarece doctrina creştină despre liberul arbitru (libertatea de a alege singur) ne învaţă că fiecare fiinţă omenească are libertatea şi dreptul de a alege drumul pe care să meargă în viaţă, adică de a alege binele de rău, fiind astfel răspunzător fiecare de faptele lui, pentru care va suporta şi urmările.