— constituie partea întâi a Bibliei, cuprinzând cărţile sfinte, scrise până la venirea Mântuitorului. Cărţile canonice ale Vechiului Testament, fixate de canonul biblic iudaic şi pe care le menţine şi Biserica Ortodoxă, sunt în număr de 39. La acestea s-au adăugat şi cărţile necanonice de către evreii din diaspora. O dată cu traducerea Bibliei în lb. greacă (Septuaginta), aceste cărţi au trecut şi în creştinism. Aceste cărţi sunt grupate în trei colecţii: Legea (Torah) care cuprinde cele cinci cărţi ale lui Moise (Pentateuhul); Profeţii (Nebuvim), în care intră profeţii anteriori (Iosua, Judecători, Regi), profeţii posteriori, mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel) şi mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi); Scrierile (Ketuvim — „celelalte“) din care fac parte celelalte cărţi de înţelepciune (Eclesiastul, Proverbele şi cărţile poetice: Iov, Psalmii, Cântarea Cântărilor). Vechiul Testament a fost scris în lb. ebraică, în afara câtorva texte mici, scrise în lb. aramaică. Vechiul Testament constituie izvorul cel mai important pentru cunoaşterea religiei evreilor; vezi şi Sf. Scriptură , Biblia .