„Unsul lui Dumnezeu“ (ebr. „masiah“, gr. Χριστός, ὁ — Hristos, de la gr. χρίζω — hrizo = ung, gr. χρίω — hrio = a unge cu untdelemn)

— se numeşte în Vechiul Testament „cel uns cu mir“, consacrat pentru a primi o misiune. Erau „unşi“, aleşi şi sfinţiţi preoţii, de către arhierei, erau „unşi“ regii, de către profeţi (Cronici, Levitic); „unşi“ se numeau şi patriarhii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov), în sensul că erau regii şi preoţii neamului lor (ex. Melchisedec era rege şi mare preot al Salemului, în vremea lui Avraam). Prin ungerea cu mir (untdelemn sfinţit), se împărtăşea celui uns o putere nevăzută. Miruirea era şi un semn al bucuriei şi al stimei. Se ungea cu untdelemn barba şi fruntea oaspeţilor (miruirea credincioşilor pe frunte, de către preot, la sfârşitul Liturghiei, poate fi o reminiscenţă, deşi ea are un caracter simbolic, fiind o împărtăşire a Duhului Sfânt (I Ioan 2, 27), în numele lui Iisus Hristos. Iisus înseamnă „mântuitor“ (mesia), iar Hristos „uns“ adică „cel uns“, „Cel menit, hotărât de Dumnezeu să mântuiască lumea de păcatul strămoşesc“.