— Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, pe care Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte la 30 ianuarie, au meritat această cinste, atât pentru viaţa lor sfântă, cât şi pentru contribuţiile lor la progresul şi întărirea Bisericii creştine pe plan doctrinar şi social.

• SFÂNTUL VASILE CEL MARE (330-379) a fost un mare păstor al Bisericii, ca preot, episcop şi mitropolit în Cezareea Capadociei, de unde era originar. Având o cultură aleasă, însuşită la şcolile din Cezareea, Constantinopol şi Atena, el a fost şi un mare scriitor, îmbogăţind literatura patristică cu o vastă operă, cuprinzând scrieri: dogmatice („Despre Sfântul Duh“ etc), moral-ascetice („Regulile vieţii monahale“, „Despre credinţă“, „Despre judecata lui Dumnezeu“ etc). Omilii şi Cuvântări cu diverse teme (exegeză la Psalmi, la Hexaimeron), teme moral-pedagogice („Contra beţiei“, „Despre invidie“„,Către tineri“ etc), panegirice („cei 40 de tineri din Sevasta“ ş.a.), liturgice, canonice, scrisori; dintre acestea, cea mai importantă: „Liturghia“ care-i poartă numele, şi care, alături de „Liturghia“ Sfântului Ioan Gură de Aur şi „Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite“ a Sf. Grigore Dialogul (sec. VI), alternează în cursul anului bisericesc, în slujbele Bisericii (aşa cum e prevăzut în Liturghierul Bisericii Ortodoxe). Sf. Vasile cel Mare a fost un organizator al cultului şi al monahismului creştin; el este primul dintre cei trei mari ierarhi şi dascăli ai lumii creştine. Sf. Vasile este pomenit singur la 1 ianuarie (Sf. Vasile), când se slujeşte Liturghia sa şi se citesc „Molitvele“ Sf. Vasile.
• SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ (330-390) este prăznuit la 30 ianuarie, la Sfinţii Trei Ierarhi şi singur, la 25 ianuarie. A fost legat de Sf. Vasile cel Mare cu o puternică prietenie, studiind împreună la aceleaşi şcoli şi însuşindu-şi, ca şi acesta, o vastă cultură. Sinoadele III şi IV ecumenice i-au atribuit titulatura de „Teologul“ pentru competenţa cu care a aprofundat şi a formulat dogma ortodoxă despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, folosind „metoda“ îmbinării elementelor Revelaţiei şi Tradiţiei, cu idei şi demonstraţii filozofice, doctrină cuprinsă în numeroase scrieri şi în ciclul de „Cuvântări teologice“. Dintre numeroasele sale lucrări amintim: „Cântările panegirice“ (în cinstea sfinţilor), Cuvântări necroloage, Cuvântări ocazionale („Despre fugă“, un adevărat tratat despre preoţie, argumentând de ce a părăsit preoţia, deşi fusese hirotonit). De la el a rămas şi o valoroasă operă poetică cu conţinut moral-dogmatic (poeme teologice, poeme istorice etc), aproximativ 507 poezii, unele cu caracter autobiografic. Sf. Grigorie de Nazianz — Teologul — a rămas în literatura patristică un mare scriitor şi creatorul poeziei creştine, un mare orator, predicator şi păstor sufletesc cu o conştiinţă de înaltă exigenţă, ceea ce l-a făcut în cele din urmă să părăsească preoţia şi, revenit la Arianz, unde s-a născut, aproape de Nazianz, să se dedice rugăciunii, studiului şi poeziei.
• SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR (354-407), născut în Antiohia, dintr-o familie creştină, este educat de mama sa Antuza, care, rămasă văduvă la 20 de ani, îi închină copilului toată grija, până la sfârşitul vieţii ei. Ioan studiază cu dascăli vestiţi din Antiohia şi se dedică de tânăr ascetismului şi castităţii, fiind preocupat de problemele monahismului. Scrie mult pe această temă, printre care şi vestita sa carte Despre preoţie. Considerând prea înaltă misiunea de preot, el acceptă cu greu să se preoţească şi de aceea se hirotoneşte târziu (386). El va fi 12 ani preot la Antiohia, remarcându-se prin viaţa de sfinţenie şi prin strălucitul talent de predicator şi misionar, combătând ereziile, imoralitatea şi căutând să-i familiarizeze pe ascultătorii săi cu adevărurile Sfintei Scripturi, face multă exegeză biblică. În anul 397 este numit patriarh al Constantinopolului, unde continuă acelaşi mod de predicare, combătând mai ales abuzurile şi lăcomia clerului şi făcându-se însuşi exemplu de sobrietate şi sărăcie, folosind tot prisosul pentru ajutorarea săracilor şi bolnavilor din spitale. Predica sa înflăcărată se adresează, necruţătoare, tuturor straturilor sociale, fără a menaja rangul, ceea ce îi aduce mulţi duşmani. În acest timp îşi scrie predicile cu caracter exegetic la: Epistolele pauline, Faptele Apostolilor, Psalmi şi alte cărţi ale Vechiului şi Noului Testament etc. Trimite misionari la goţii din părţile Dunării, în Tracia şi estul Mării Negre. Fiind acuzat de episcopul Teofil al Egiptului că-i apără pe origenişti (discipolii lui Origen) fiindcă adăpostise pe unii dintre ei, fugiţi din Egipt, Ioan este convocat la sinodul de la Stejar (lângă Calcedon), având împotriva sa şi pe împărăteasa Eudoxia, care nu-i ierta spiritul critic din predici. Ca urmare, Ioan este depus din treaptă, dar după scurt timp este readus, cerut de poporul revoltat de asemenea hotărâre. Continuându-şi activitatea în acelaşi spirit, i se înscenează din nou un proces (cu acuzaţia mincinoasă că a comparat-o pe Eudoxia cu Irodiada) şi într-un alt sinod, convocat tot de Teofil, Ioan este definitiv înlăturat şi trimis în exil în Armenia (la Cucuz), unde îndură multe privaţiuni şi suferinţe (foame, boală, sărăcie); de aici este trimis undeva pe malul răsăritean al Pontului, într-o localitate unde nu mai ajunge, căci moare pe drum din cauza frigului şi oboselii (în ziua de 14 septembrie, anul 407), rostind ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate“. Suferinţele îndurate de Ioan în timpul exilului sunt cunoscute din scrisorile trimise de el prietenilor din Constantinopol, Antiohia, dar mai ales din cele „17 scrisori către Olimpiada“, o diaconiţă văduvă, foarte pioasă şi devotată Sfântului Ioan Gură de Aur. Vastitatea operei sale teologice o arată cele 18 volume cuprinse în Patrologia Migne, având o problematică variată: sute de omilii asupra Sfintei Scripturi, scrieri dogmatico-polemice, în care argumentează, împotriva ereticilor, deofiinţimea Tatălui cu Fiul, învierea lui Hristos, cuvântări la toate sărbătorile împărăteşti închinate Mântuitorului, cuvântări panegirice, cateheze, cuvântări la diverse teme moral-sociale, scrieri apologetice, ascetice, cu caracter doctrinar, moral-educativ. O carte clasică este tratatul său „Despre preoţie“, luminoasă călăuză a preoţimii creştine din toate vremurile; normativă pentru Liturghia ortodoxă este „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur“, care se săvârşeşte în Biserica Ortodoxă în cea mai mare parte a anului bisericesc. Sfântul Ioan a fost numit „Gură de Aur“ (Chrysostom) pentru excepţionalul său talent oratoric şi de predicator. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă împreună cu marii săi contemporani, Sfinţii Ierarhi şi dascăli ai lumii creştine, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz (Teologul), în ziua de 30 ianuarie (Sfinţii Trei Ierarhi) şi singur la 13 noiembrie.

SFINŞII TREI IERARHI — biserica fostei mănăstiri cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi (Trisfetitele), ctitorie a domnitorului moldovean Vasile Lupu, a fost zidită după 1635 şi sfinţită în 1639 de mitropolitul Varlaam. În arhitectura acestei biserici, monument de artă, se îmbină elementele vechi ale stilului autohton moldovenesc (bolţi supraînălţate în turle cu bază stelară la exterior şi bogate decoruri exterioare, rezultate din prelucrarea măestrită a materialelor de construcţie), peste care s-au adăugat influenţe ale stilului bizantin (evident în planul treflat sau drept al bisericilor), combinat, în Moldova, cu elemente romanice şi gotice, care au dat stilului moldovenesc unele din caracterele sale specifice: contraforţii care sprijină zidurile la exterior, nervurile de piatră ale bolţilor, tendinţa de înălţare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatră (la uşi şi la ferestre); în secolul XVII, peste aceste elemente se adaugă influenţe răsăritene de origine armeană, caucaziană şi arabă, vizibile în înălţarea turlelor şi strâmtarea lor prin elemente de decor extern; biserica Trei Ierarhi concretizează mai ales aceste din urmă influenţe, în neasemuitul său decor sculptural de piatră ce-i împodobeşte zidurile exterioare. Pictura bisericii s-a făcut, în 1641, de zugravi aduşi din Rusia. În acelaşi an, la 13 iunie, au fost aduse şi aşezate aici moaştele Sfintei Paraschiva, care se aflau la Constantinopol şi au fost răscumpărate de Vasile Lupu de la patriarhia din Constantinopol, prin plata datoriilor patriarhiei. Mănăstirea Trei Ierarhi a devenit un important centru de cultură întemeindu-se aici o Academie, „prima instituţie cu elemente de învăţământ superior din Moldova“, după modelul celor înfiinţate de Petru Movilă la Kiev; aici se înfiinţează şi prima tipografie din Moldova (1640) şi tot aici, în trapeza mănăstirii, s-a ţinut Sinodul de la Iaşi (1642), care a aprobat „Mărturisirea de credinţă“, întocmită de mitropolitul Petru Movilă. Biserica Trei Ierarhi a devenit gropniţă domnească, aici fiind înmormântaţi: Vasile Lupu (1661), soţia saTudosca şi fiii săi Ioan şi Ştefăniţă (1661). Tot aici au fost înhumate osemintele domnitorilor Dimitrie Cantemir, aduse din Rusia (1935) şi Alexandru Ioan Cuza (1947), aduse din Germania.