(din v. slv.; lat. Occursus = întâmpinare; gr. Ἡ ὑπαπαντή — I ipapanti = întâmpinare sau Ἡ ὑπαπαντὴ τοῦ Χριστοῦ — I ipapanti tou Hristou = Purificarea lui Hristos)

— nume dat în popor praznicului împărătesc întâmpinarea Domnului (sărbătorit la 2 februarie), cu referire la tradiţia iudaică de a duce la templu, spre purificare, mamele pruncilor, la patruzeci de zile după ce au născut (obiceiul păstrat şi în tradiţia ortodoxă). Când Sf. Fecioară Maria, conformându-se Legii, a mers la templul din Ierusalim, cu Pruncul în braţe, a fost întâmpinată de bătrânul preot Simeon, care luând Pruncul a rostit: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta“ (Luca 2,29). Această sărbătoare e trecută la ortodocşi printre sărbătorile închinate Mântuitorului, căci El este Cel „întâmpinat“, fiind pe primul plan, pe când la catolici, pe primul plan stă Maica Domnului, care a venit la templu pentru „curăţire“, după Lege. De aceea ei numesc sărbătoarea „Curăţirea Sfintei Marii“. În Răsărit, sărbătoarea datează din sec. IV, iar în Apus, din sec. V, când Papa Gelasius (+494) a înlăturat o străveche sărbătoare păgână, numită „Lupercalia“, în cinstea zeului Pan, supranumit şi Lupercus (adică ucigătorul de lupi şi ocrotitorul turmelor). Era şi sărbătoarea fecundităţii şi sărbătoarea lui Februs (nume dat de romani zeului Saturn). Practica lustraţiilor păgâne se înlocuia cu aceea a curăţirii Sf. Fecioare (Purificatio Beatae Mariae Virginis sau Presentatio Domini). Începutul acestei sărbători datează din vremea lui Justinian. Se spune că izbucnind o epidemie, care a durat mai mult timp, s-au făcut atunci slujbe şi procesiuni religioase şi epidemia a încetat. Pentru comemorarea acestei minuni s-a stabilit la 2 februarie data sărbătorii întâmpinarea Domnului. Istoricii bisericeşti spun că în această lună se sărbătoreau la romani Lupercaliile, şi pentru a le înlătura, s-a stabilit în februarie celebrarea acestei sărbători creştine.