— capitala imperiului roman începând din anul 330, când împăratul Constantin cel Mare mută definitiv capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, oraş grecesc aşezat pe malurile Bosforului, născut dintr-o veche colonie greacă ce dăinuia aici de şapte secole înainte de Hristos, pe vatra unui sat numit Bizanţ. Acest act a fost posibil numai după ce Constantin (în urma înfrângerii lui Maxenţiu în 312, şi apoi a lui Liciniu în 323), ajunge singur împărat al imperiului care fusese divizat în trei. Palatul imperial de la Roma a fost cedat episcopului creştin. Noua capitală se va numi Constantinopol şi va deveni un oraş cu mare rol politic şi bisericesc, datorită triumfului creştinismului, care după Edictul de la Milan (313), este proclamat religie de stat. „Roma cea nouă“, cum avea să mai fie numit Bizanţul, punea în umbră Roma veche şi avea să provoace nemulţumirea episcopilor ei prin ridicarea episcopilor noii capitale la rang egal cu al lor, aşa cum se va consfinţi în sinoadele II şi IV ecumenice. Pentru fixarea învăţăturii Bisericii creştine s-au ţinut şapte sinoade ecumenice, toate fiind patronate de împăraţii bizantini. În veacurile care au urmat după întemeierea sa, Bizanţul s-a impus nu numai ca o capitală a unui puternic imperiu (ale cărui hotare se întindeau în Asia (Palestina, Arabia), în Africa (Egipt), dar devenise şi un centru religios, economic, literar şi artistic, pe lângă cel politic şi administrativ. Era numit „oraşul“ păzit de Dumnezeu şi în comparaţie cu marile centre ale Apusului, devenise o „cetate a eleganţei, centrul civilizaţiei, al lumii civilizate“, „Parisul Evului Mediu“. Universitatea întemeiată la Bizanţ în sec. V (425) devine centrul cultural cel mai important al imperiului până prin sec. VIII, când are o epocă de decădere din cauza luptelor iconoclaste şi când împăratul Leon Isaurul închide universitatea care se bucurase, în Bizanţ, de o autoritate atât de mare. Vremea înflorii universităţii din Bizanţ revine sub împăratul Bardas, care o reînfiinţează. Disciplinele se predau în lb. greacă. O figură strălucită a acestei universităţi este Fotie „cel mai erudit bărbat al veacului său“. Disciplinele de bază: ştiinţa şi filosofia, gramatica şi studiul textelor istoricilor, poeţilor şi oratorilor Greciei antice (Aristotel, Platon) ajunseseră în sec. XI la o dezvoltare pe care Apusul avea s-o cunoască abia în sec. XV, al Renaşterii italiene. Până la căderea imperiului bizantin (sec. XV, 1453 — căderea Bizanţului sub presiunea ofensivei mahomedane), Universitatea şi toată viaţa ştiinţifico-filosofică şi religioasă a Bizanţului a fost vestită în toată lumea, exercitând o puternică influenţă asupra Orientului arab şi a Occidentului latin. După organizarea Bisericii creştine în episcopate, mitropolii şi patriarhate, începând din sec. VI, Patriarhia din Constantinopol a primit titlul de Patriarhie ecumenică, aşa cum a rămas până azi, de ea depinzând canonic toate patriarhiile autonome şi autocefale ortodoxe. (în ultimul timp, Biserica Ortodoxă Rusă agită ideea ieşirii de sub canonicitatea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol).