Se spunea despre avva Apollo, că avea un ucenic pe nume Isaac, învăţat cu desăvârşire la toată fapta bună, şi dobândise liniştea în vremea sfintei liturghii. Şi când ieşea la biserică, nu lăsa pe nimeni să meargă împreună cu el. Avea o vorbă, că toate sunt bune la vremea lor, şi că „e o vreme pentru toate”. Şi când se isprăvea slujba, parcă ar fi fost gonit de foc, căutând să ajungă la chilia lui. Adesea se da fraţilor după slujbă un pesmet şi un pahar de vin; el nu lua, nu lepădând binecuvântarea fraţilor, ci ca să păstreze reculegerea liturghiei. S-a întâmplat să cadă bolnav; când au auzit fraţii, au venit să-l cerceteze. Atunci s-au aşezat să-l întrebe, zicând:
– Avva Ioane, de ce după slujbă fugi de fraţi?
– Nu de fraţi fug, ci de viclenia diavolului. Că şi dacă aprinde cineva făclie de lumină şi zăboveşte afară, vântul i-o stinge. Aşa şi noi luminaţi de sfânta slujbă, dacă întârziem în afara chiliei, cugetul ni se întunecă.
Aşa trăia sfântul avva Isaac.
Pentru avva Isaac tebanul, Patericul Egiptean
