INSCRIPTII GRECESTI si LATINE DIN SEC. IV–XIII DIN DOBROGEA – ULMETUM – (Com. Pantelimonul de Sus, jud. Constanta)
INSCRIPŢII GRECEŞTI ŞI LATINE
DIN SEC. IV–XIII DIN DOBROGEA

ULMETUM
(Com. Pantelimonul de Sus, jud. Constanţa)



   Aşezare civilă (vicus Ulmetum, Ul(me)tinsium) şi castru în formă de trapez, înconjurat cu val de apărare, zid de piatră, turnuri rectangulare şi semicirculare. Castrul a fost construit în secolul al II-lea, lîngă o veche aşezare autohtonă. Potrivit informaţiei lui Procopius (De aedif., IV, 7, 293), castrul a fost distrus şi ocupat de sclaveni, dar Iustinian îi izgoneşte pe aceştia şi îl reface, viaţa durînd apoi aici pînă la sfîrşitul secolului al VI-lea. Inscripţia nr. 211 indică unitatea militară care a fost însărcinată cu reconstrucţia castrului: lanciarii iuniores. V. Pârvan a condus săpă­turile arheologice, care au scos la iveală numeroase inscripţii, vase, cera­mică, obiecte de uz casnic.

V. Pârvan, Ulmetum, 1, II, 1–2, III; R. Netzhammer, Christl. Altert., p. 143–154; I. I. Russu, SCIV, 8, 1957, p. 311–315; TIR, L, 35, p. 76.


206
Muzeul Histria, inv. nr. 153. Stelă de calcar nisipos descoperită în săpătu­rile din anul 1913, pe latura de nord-est a turnului, ca piatră de construcţie in zidul de incintă. Stela este vătămată în partea superioară a frontonului, mai ales pe latura dreaptă, şi ciumbrită pe marginile cîmpului inscripţiei. Rîndurile 16–17 s-au distrus după descoperirea stelei. Din fronton se păstrează o acroteră pe latura stîngă şi coroana din centrul său. Sub fronton este o scenă figurată, în care e reprezentat un călăreţ mergînd spre dreapta, cu lancea în mîna dreaptă şi frîul în mîna stînga. În faţa calului, un altar şi un bărbat, care oferă o coroană (sau vas?) călăreţului. În spatele calului, o femeie într-un jilţ şi un copil.
Dimensiuni: 1,90 x 0,54 x 0,17 m; înălţimea literelor: 0,02–0,035 m. C este scris curent iar O în formă de romb .
Anul 324.

Pârvan, Ulmetum, II, 2, p. 385–389, nr. 25, fig. 25 (desen) şi foto, pl. IX, 1 (idem, AA, 1915, 242, 245, nr. 17); Stati, p. 143; cf. Vulpe, HAD, p. 298; Mihăescu, Influenţa limbii greceşti, p. 37; Jones, Later Roman Empire, I, p. 57; I. I. Russu, SCIV, 18, 1967, p. 704; Barnea, DID. II, p. 386–387; idem, SCIV, 20, 1969, p. 258.

       D(is) M(anibus)
    Val(erius) Victorinus
    biarcus qui militavi[t]
    in sacro palatio ann(is) VII [. . . ]

 5 vix(it) ann(is) XL qui[l]n proe[li]-
    o [R]oamnorum Calced[o]-
    nia contra aversarios
    decessit honoris grati[a]
    sanxit ut perpetuos ho-

10 norarique honesta r[e]-
    liquiaru[m] sepultur[a]
    consecr[ata] videatu[r].
    HVHI (?) M[atr]ona coni[ux]
    pientissima viva s[e]-

15 met bene meren[ti]
    conpari suo me[mo]-
    riam positit

"Zeilor Mani. Valerius Victorinus, biarcus, care a luptat în trupa de gardă a împăratului timp de 7 ani, a trăit 40 ani, a murit în bătă­lia dintre romani, la Calcedon, luptînd împotriva adversarilor. Pentru cinstirea sa a lăsat cuvînt să fie onorat veşnic şi să se vadă că este onorat cu o înmormîntare cuvenită a rămăşiţelor . . . . Matrona, soţia credincioasă a pus (epitaful), din timpul vieţii, soţului său care a binemeritat".
6. [R]oamnorum pentru Romanorum, greşală a pietrarului; 13. HVHIC, pentru huic ? sau nume propriu (praenomen pe lîngă Matrona).

2. Victorinus, nume frecvent, se mai întîlneşte o dată la Ulmetum (Pârvan, Ulmetum, I, p. 556), iar în alte părţi, v. Diehl, III, p. 168–169, Bees, 1,2; Beşevliev, 130,2.

3. biarcus (bearcus), grad în armata romană tîrzie, desemnînd un subofiţer însărcinat cu aprovizionarea (de la (βίος + ἄρχος) mai mic decît tribunus, primicerius, senator, ducenarius, centenarius şi înainte de circitor şi tiro (Hieronymus, Contra Joh. Hierosol., 19, Migne P.L., XXIII, 370). Se întîlneşte atît în trupele de infanterie, auxiliile palatine, cît şi în cele de cavalerie, la scholae, fabricenses şi în colegiile organizate după sistemul militar. Dese atestări: Diehl, 439, 514, 515, 516, 520, 521 etc.; CIL, III, 3 370 (Aquincum); ILS, 2 787, 2799, 2804, 2805; v. De Euggiero, I, p. 1002; EE, III, 1897, col. 382 (Seeck); Grosse, 114–115; Piganiol, L'empire chrétien, p. 367; Jones, Later Roman Empire, II, 634, 674; Hoffmann, Bewegungsheer, p. 63, 75, 77–88, 280, 300, 331.

4. in sacro palatio, formulă pentru a desemna scholae palatinae, garda personală a împăratului, care, începînd din secolul al IV-lea (din anul 312), înlocuiesc cohortele pretoriene (Grosse, p. 61 şi urm., 68, 92 şi urm., 275; RE, 18,2, 1942, col. 2529–2535, s.v. palatini (W. Enßlin); Piganiol, op. cit., p. 366; Jones, op. cit., I, p. 54, II, 613–614; E. I. Frank, Scholae palatinae: the palace guards of the Later Roman Empire, Roma, 1969; Hoffmann, p. 279–281). Bazaţi în special pe cavalerie palatini erau recrutaţi mai ales din provincii şi dintre populaţiile barbare. Constantin cel Mare angajează în aceste trupe mai cu seamă germani. Valerius Victorinus ar putea fi un trac sau barbar romanizat şi aşezat în Dobrogea. Sacer ca epitet al trupelor care însoţesc pe împărat în deplasările sale (comitatus), la fel ca pentru palatium, se întîlneşte folosit începînd din epoca Severilor (Digesta, XLIX, 16,13 § 3; cf. Van Berchem, L'armée, p. 106; Hoffmann, p. 258, n. 537) în inscripţiile care pomenesc demnitari civili şi militari în slujba palatului: Diehl, 77 a, 30,5: ex praeposito sacri palatii; 199, cf. 70; adn., 199: ex quaestor(e) sc. p. 112: ex silentiario sacri palatii etc.; cf. CIL, III, 6194 = ILS, 2781 şi nr. 236 din volumul nostru: in sacro comit(atu) (Troesmis).

6. Romani pomeniţi şi într-o inscripţie din Bulgaria, din jurul anului 471 Beşevliev, 206,8).

6–7. Calcedonia, ablativ de loc la un substantiv de declinarea I. E vorba de oraşul Chalcedon. Pentru forma numelui ca în inscripţia noastră, v. Tab. Peut , IX, 1 f (Miller), Itin. Ant., 139,2, Itin. Hieros., 571,9. Lupta la care se referă inscripţia trebuie să fie cea dintre Constantin cel Mare şi Licinius, care a avut loc în anul 324, la Chrysopolis, lîngă Chalcedon, în urma căreia Licinius a fost învins. Ca locuitor al Scythiei Minor, Victorinus făcea parte din armata lui Licinius (cf. Stein, Histoire, I, p. 104–105).

7. aversarios, pentru adversarios, cu căderea lui d ca în ahuc (CIL, III, 11), aitricis (CIL, III, 981, Apulum); v. Stati, § 51. Cuvîntul adversarii este potrivit pentru a desemna pe romani, nu pe duşmanii din exterior (hostes).

9. perpetuos pentru perptuus, ca urmare a trecerii lui u în o fenomen vechi şi frecvent; cf Mihăescu, § 49, 50.

9–12. honorarique honesta r[e]liquiaru[m] sepultur[a] consecr[ata] videatu[r] indică de fapt un cenotaf, fiindcă Victorinus n-a putut fi adus de la Chalcedon şi înmormîntat la Ulmetum. Suetonius, Claud., 1, întrebuinţează expresia tumulus honorarius, pentru cenotaphium (Pârvan, Ulmetum, II, p. 388).

13. Matrona, nume frecvent şi în alte inscripţii din Scythia Minor (CIL, III, 12501, 6209 etc.).

16. conpar, pentru maritus, v. CIL, III, 7549 (Tomis), a doua jumătate a secolului al III-lea; Stati, § 167, 170; par, CIL, III, 7553 (Tomis), şi nr. 21 din acest volum, 7521 (Niculiţel), 7694), (Potaissa); pentru n, în loc de m, în conpar, v. nr. 5, 21, 246, a.

17. memoria = inscripţie funerară, epitaf, ca titulus; cf. CIL, III, 7522 (Tomis); Gr. Florescu, Capidava, I, nr. 42,43 (Stati, § 169); Alexander Souter, A Glossary of the Later Latin to 600 A.D., Oxford, 1949.
   Inscripţia de la Ulmetum constituie cea mai veche menţiune despre un biarcus; pînă acum era considerată astfel cea din 327, din Africa (CIL, VIII, 8 491); v. Pârvan, op. cit., p. 338; Jones, op. cit., III, p. 194, n. 57).


207
Cetatea Ulmetum, în zidul de incintă. Fragment de inscripţie din calcar sfărîmicios, descoperit în săpăturile din anul 1911, în turnul mare rotund, de nord. Este rupt sus şi jos, mai ales în colţul din dreapta jos şi are pe margine un chenar împodobit cu vrej de viţă de vie. Faţa scrisă e stricată, mai ales pe la mijloc. Se pare că inscripţia de faţă a fost săpată după ce o alta mai veche a fost rasă.
Dimensiuni: 0,95 x 0,89 x 0,30 m; înălţimea literelor: 0,04–0,05 m; la mijloc mai mici, iar sus şi jos ceva mai mari; N şi T sînt în ligatură în r. 11–12.
Sfârşitul secolului al III-lea.

V. Pârvan, Ulmetum, I, p. 540–543, nr. 5, pl. VII, 1,2; Stati, p. 133 (text, trad. şi comentariu lingvistic).


     . . . . . . . . . . . . . .
        Valerius Vale(n)s
    e(t) Saturnina Satur-
    nini Decio Valenti
    qui vixit annis XIIII

 5 e(t) Saturnino Valen-
    tis qui vixit ann-
    os VIIII e(t) Va[r]ron-
    ni Valentis qui vi[xi]t
    a[n]nos V na[ti]s car[issi]-

10 mis e(t) sibi mem[o]ri[a]m
    . . [p]osuerunt qui
    def[unc]ti sunt na[ti]
    s(upra) s(cripti) intra me(n)ses VII.
    [H]ave [vi]at[or]

11. Pârvan întregeşte [cum eis], dar pe piatră nu e loc pentru atîtea litere, iar textul are înţeles şi fără această completare.

"Valerius Valens şi Saturnina, fiica lui Saturninus au pus epitaful loru-şi şi copiilor lor dragi: Decius al lui Valens, care a trăit 14 ani, Saturninus al lui Valens, care a trăit 9 ani, Varro al lui Valens, care a trăit 5 ani. Copiii mai sus pomeniţi au murit în decurs de 7 luni. Salutare drumeţule".

l. Vales, pentru Valens; n înainte de s s-a asimilat şi a dispărut lungind şi nazalizînd vocala precedentă. Fenomenul este atestat în documente vechi de limbă latină (sec. I î.e.n.) şi îl întâlnim mai ales în graiul oamenilor simpli, supravieţuind în limbile romanice. În română mensa a dat masă, Constantinus–Costantin (Mihăescu, § 110; Stati, § 71).

2,5 e (t); t final cade ca în post, fiind un fenomen cunoscut în Italia înainte de secolul I î.e.n. În regiunile dunărene s-a răspîndit odată cu sosirea pri­milor soldaţi romani (Mihăescu, § 121; Stati, § 50, 168; CIL, III, 3526, 7763, 1518413, 12489 (Histria)).
   Numele pomenite în text sînt toate latine, dar modul de redare a lor este, cu excepţia numelui din r. l, după tipicul grecesc, anume se adaugă la numele personal, acela al tatălui la genitiv. În trei cazuri (cf. CIL, III, p. 2368 şi urm. şi p. 2630 şi urm.) şi o dată la dativ (r. 3), dacă în acest ultim caz nu este vorba de o greşeală (pe fotografie nu se vede S, ci doar TI). Pentru confuzia între cazuri, v. Stati, § 122–129 şi Mihă­escu, § 187.
   Dacă inscripţia datează, pe baze paleografice, de la sfîrsitul secolului al III-lea (după Pârvan), atunci e mai probabil să vedem în numele Valerius o consecinţă a modei de a purta acest nume în vremea lui Diocletian, decît să admitem că personajul nostru ar fi descendent al unei familii de Valerii, ai cărui strămoşi ar fi trăit la Ulmetum în secolul al II-lea (Pârvan).
   Pentru a exprima ideea de timp, de durată, verbul vivere este con­struit o dată cu ablativul (r. 4) şi a doua oară cu acuzativul (r. 6–7, 9–10). Deşi forma cu acuzativul este mai rară, în inscripţia noastră feno­menul este invers. Predominanţa formei de ablativ (annis) a fost expli­cată ca rezultat al tendinţei de unificare a cazurilor, fiindcă annis, pro­nunţat anni (identic cu nominativul) era privit ca formă unică de plural. Acest caz general pentru plural explică forma din româneşte ani, şi din italiană anni (Mihăescu, § 190). La formarea cazului general de plural va fi influenţat şi faptul că în inscripţiile funerare, după indicarea vîrstei în ani, se menţionează la acuzativ lunile şi zilele (menses, dies), dar care nu sînt de fapt la acuzativ, ci la acelaşi caz general de plural (Stati, § 90, 140).

7–8. Varro, nume mai rar în inscripţiile din Scythia (Stati, p. 133 înţelege în chip greşit Varronnius). Diehl înregistrează numai un caz, nr. 2260, în schimb pentru Saturninus, Saturnina, Valerius exemplele sînt foarte numeroase. Grafia cu n geminat la dativ s-ar putea explica ca urmare a unei false despărţiri în silabe (Mihăescu, § 116) sau a unei confuzii de grafie (Stati, § 76).

10. Pentru memoria cu sensul de "lespede funerară", "epitaf", v. nr. 168, 206. Sensul de mormînt, de monument funerar nu este cu totul exclus şi în acest caz aici ar putea însemna şi un mormînt colectiv (cavou sau sarcofag), ca în inscripţia nr. 168 şi într-alta din Bulgaria (Nikopol), Beşevliev, 48,9–10: coniugi bene meritae memoriam ei sibi v(ivus) f(ecit); cf. Diehl, III, p. 550–551; Kaufmann, p. 63; Kraus, RECA, 2, col. 391; Mihăescu, § 236; Stati, § 169.

9,12. nati pentru filii, liberi, v. CIL, III, 7569 (Tomis), 7251 (natibus, Noviodunum) şi din alte părţi (Mihăescu, § 139, 263; Stati, 167).

13. intra menses = în decurs de, în spaţiu, ca în inscripţia din Dalmaţia, CIL, III, 14237: Viscia Paula soror et coniunx, Viscia Firma unno anno abiere simul duo mensibus inter, cf. Mihăescu, § 236.


208
Se păstrează în zidul de incintă al castrului. Fragment de stelă funerară, din calcar, găsit în turnul rotund de nord, spre poarta de nord-vest, cu ocazia săpăturilor din anii 1912–1913. Piatra pare a fi fost scrisă de trei ori, cele două inscripţii anterioare fiind rase (ciocănite). Din prima fază a documentului se mai păstrează doar chenarul, pe latura, stînga, decorat cu vrejul de viţă de vie şi datînd, după Pârvan, cel mai tîrziu din secolul al II-lea; din a doua, literele E, T, A, A, pe chenarul din dreapta, iar din faza a treia, o rozetă destul de slab sculptată, rama chenarului de deasupra cîmpului inscripţiei, şi textul de mai jos. Partea inferioară a stelei lipseşte (non vidi).
Dimensiuni: 0,96 x 0,87 x 0,31 m. Literele, scrise strîmb şi de mărimi diferite: 0,04–0,05 m.
Secolele III–IV.

Pârvan, Ulmetum, 11,2, p. 332–338, nr. 3, fig. 3 (desen), pl. 1,2 (foto după estampaj) (idem, AA, 1915, col. 239; Stati, p. 135); G. Daicoviciu, O inscripţie în latina vulgară la Ulmetum, AISC, 1,2, 1928–1932, p. 63–64 (idem, Dacica, Cluj, 1969, p. 582, 583–584); cf. Vulpe, HAD, p. 187, 193, 241; Mihăescu, §269 (text, trad., comentariu lingvistic); Barnea, DID, II, p. 381.

    Valeates
    vos qui supe-
    vis setis et co- ­
    letes manes t[u]-

 5 res quia vos
    ad nos veni- ­
    turi setis.
    Aur(elius) Sisinus pa-
    ganus vixit

10 annis super
    LXX
    et superis de s-
    [uo et] coniug[i . . . ]

2–5. Pârvan: superissetis et coe[ . . ]etes manes tres qui a vos; Daicoviciu dă lectura adoptată de Mihăescu (dar greşit la p. 212) şi apoi de noi.

"Fiţi sănătoşi, cei care rămîneţi în viaţa şi să cinstiţi pe Mani cu tămîie, fiindcă şi voi aveţi să veniţi la noi. Aurelius Sisinius, săteanul (bexerul?) a trăit mai bine de 70 ani, şi celor ce rămîn în viaţă şi soţiei . . .".

1. Valeates, subjonctiv prezent persoana a II-a plural, pentru valeatis; e în loc de i se explică prin alternarea lui i cu e neaccentuat, fenomen răspîndit în tot imperiul şi în provinciile dunărene; pentru Dobrogea, v. SCIV, 1,1950, p. 177 (Aegyssus) = nr. 270, din acest volum: vixillat(ionis) etc. Acelaşi fenomen îl întîlnim în setis (=sitis), r. 3, 7 şi coletes (=coletis), r. 3, 4; v. Mihăescu, § 33, 37, 269; Stati, § 29, p. 135.

2–5. superis, în loc de superstitibus sau superstantibus (ca în CIL, III, 12478 . . . bonos filios superstantis, de la Capidava; cf. Pârvan, p. 334–335; Mihăescu, § 236, 269; Stati, § 168) cu sensul de cei rămaşi în viaţă, "supra­vieţuitorii", "pămîntenii"; exemple numeroase şi la Diehl, III, p. 429.

3–4. coletes manes; coletes poate fi subjonctivul prezent, persoana a II-a plural, de la colo -are = a picura, a vărsa picături pe pămînt, cu schimbarea lui i, din silaba finală, în e, sau de la colo -ere, ui, cum pare să creadă Mihăescu, § 269, considerînd forma coletis, pentru colitis, dar atunci ar trebui să explicăm schimbarea în e a ambilor i, şi ar fi indicativul prezent, persoana a II-a. Expresia manes colere se mai află în inscripţii: CIL, VI, 3608 (colitis manis), XI, 6520,16 (manes meos colatis).

4–5. t[u]res reprezintă forma unică de plural, tures (de la tus-ris) în loc de instrumentalul turibus (Mihăescu, § 269); cf. inscripţia de la Salsovia (v. nr. 271): ture, cereis et profusionibus . . .

6–7. Forma venituri pentru venturi este analogică după formele de la tema prezentului (Mihăescu, § 170, 269).
Modurile 1–7 exprimă concepţia romană potrivit căreia sufletele morţilor coboară în imperiul lui Pluto şi că ele sînt menite să privească şi să asigure fericirea noilor veniţi. De modul cum cei vii (superi) au grijă de Manes depinde şi fericirea lor în viaţa de dincolo (Cumont, Symbolisme, p. 370; idem, Lux Perpetua, Paris, 1949, p. 392–395). în legătură cu aceasta o inscripţie din Tomis ne spune: nostris pr[ofun]d[ite Mani]s, estote memores iterum [El]yssis conventuros, v. nr. 21.

8. Sisinus este un nume pe care nu l-am mai găsit în inscripţiile latine. Pârvan (p. 336–337) îl considera trac, format cu sufixul -nus, de la Sissus, Sises, Sese, Sisi, Sisia sau altele asemănătoare, deşi se gîndeşte şi la o derivaţie de la Sissenna (Sissinus sau Sisius).Aurelius Sisinus ar fi, după Pârvan, un trac romanizat, în greceşte Σισινος e frecvent întâlnit în inscrip­ţiilei din Asia Mică şi la fel ca Σισινα, Σισσινος, sînt considerate de Zgusta, Personeneamen,1436,1–8, autohtone asianice. Dar Σισίνις, Σισσίνιος = lat. Sissinius ar putea fi nume persane sau de influenţă iraniană, care, din cauza asemănării cu cele enchorice, ar fi pătruns în limbă. L. Robert, Études épigraphiques et philologiques, Paris, 1938, p. 159, n. 9, consideră că la origine Σισινα, Σισιννος ar fi fost etrusce, care ar fi pătruns în Asia Mică ca nume latine, iar numele Σισινης, Σισιννης, Σισσινος, Σισινος, documentate în Cappadocia şi Lykaonia, ca persane; cf. Bull. ép., 1959, 454; 1960, 410; 1961, 569; 1965, 342.
   Paganus, după Pârvan, ar însemna locuitor al unei villa aparţinînd de pagus, în opoziţie cu vicanus şi oppidanus, caz asemănător cu Aurelius Hermes (CIL, III, 12478); aceeaşi interpretare la Vulpe, HAD, 193 (idem, DID, II, p. 200) şi Mihăescu, § 269.
   Raritatea documentelor epigrafice privitoare la pagani, şi lipsa de amănunte asupra acestui termen din cele două inscripţii din Dobrogea ne împiedecă să facem precizări şi să optăm asupra altor semnificaţii, ca de pildă aceea de locuitor al unui pagus, al unei regiuni de cîmpie, extramuranus în opoziţie cu oppidanus (intramuranus), cum întîlnim în limbajul juridic, de civil în opoziţie cu miles, de păgîn în opoziţie cu creştin, sau, în sfîrşit, de gladiator (παγανός) din inscripţiile greceşti (ipoteză inedită a Emiliei Doruţiu-Boilă). În acest ultim caz ar fi să ne gîndim că cele două inscripţii din Scythia pomenind pagani trebuie puse în legătură cu oraşul Tomis, centru urban important, unde gladiatorii sînt cunoscuţi; despre paganus, v. Pârvan, Vescovato, p. 139–141; E. Kornemann, RE, XVIII, 2, 1942, 2295–2297; B. Altaner, Paganus. Eine bedeutungsgeschichtliche Untersuchung, ZKG, 1939, p. 130–141; Friedrich Karl Dörner, Inschriften und Denkmäler aus Bithynien, Berlin, 1941, p. 90–91, nr. 91; Bull. ép., 1943, 14; M. Kollin, Remarques sur le terme paganus, Bull. Soc. des antiquaires de France, 1950, p. 40–41. S-ar putea adăuga că cele două nume din inscripţiile cu pagani din Scythia, grecescul Hermes şi Sisinus, cu originea lui asianică, ar înclina balanţa asupra proveni­enţei lor de la Tomis şi deci asupra sensului cuvîntului paganus ca gladiator.

13. de s[uo et] coniug[i], lectură nesigură.


209
Se păstrează în zidul Cetăţii. Jumătatea inferioară a unei stele funerare descoperite în săpăturile din anul 1911, în zidul curtinei de nord, a laturii de nord-vest. Fragmentul de stelă e deteriorat, mai ales pe latura stîngă, iar din fragmentul profilat, ornamentat altă dată cu motivul viţei de vie, nu se mai păstrează decît partea de jos cu vasul, din care creşte vrejul de viţă cu struguri. Ornamentaţia chenarului datează de prin secolele II–III, iar inscripţia corespunzătoare acestei epoci a fost martelată (ciocănită), pentru a face loc celei de mai jos, abia zgîriată.
Dimensiuni: 0,95 x 0,95 x cea 0,30 m.
Secolele III–IV.

Pârvan, Ulmetum, I, p. 545–547 (49–51), nr. 7, pl. X, 1 (foto) (Netzhammer, Christl. Altert., p. 148–149; idem, Allcliristl. Skythien, p. 412, nr. 29; Barnea, St. teol., 6, 1954, p. 110, nr. 62).

    [?a]ṆṆ [o]
       rum
    [Satur]ni[n]o anno[r]u-
       m V
[? par]entem mor[t . . .] sive [non tim]entem mor[tem] mort[uu]s
    est in domum su[a]m omnibus v[i]r[tutibus?]

1. cei doi NN nesiguri; s-ar putea citi şi MEN (după fotografie).

" . . . de ani . . lui Saturninus de cinei ani, cel care nu s-a temut de moarte, a murit în casa sa cu toate virtuţile".

Pârvan considera inscripţia avînd caracter creştin şi o data prin anul 400. Netzhammer o datează în a doua jumătate a secolului al IV-lea (vremea lui Valens).

5. lectura e foarte nesigură; pe fotografie se observă doar MB. VM. Mai probabilă pare lectura [non tim]entem mor[tem].

6. in domum su[a]m, acuzativ, pentru ablativ, v. Mihăescu, § 131, 216; Stati, § 140, 145.

7. omnibus virtutibus, cf. Diehl, 4796 A: [vir]tutib[us] aptum; 746 a: omnium litterarum et virtutum viri.


210
Azi dispărută. Stelă de calcar descoperită cu ocazia săpăturilor din anul 1911, în zidul de incintă, la unghiul format de curtina de nord, a laturii de nord-est, cu turnul patrulater. Rupt pe latura stînga sus. În momentul descoperirii faţa scrisă se dezghioca în mai multe fragmente. Partea supe­rioară are un chenar în mijlocul căruia se află un cerc în formă de colac. Partea de jos e decorată cu o cruce cu braţele aproape egale (0,41 x 0,40 m) şi care se lăţesc la extremităţi; crucea e încadrată într-un chenar. Cîmpul inscripţiei (0,90 x 0,38 m) este şi el încadrat într-un chenar, iar rîndurile au fost săpate numai după ce traseul lor a fost marcat cu linii.
Dimensiuni: 2,25 x 0,52 x 0,22 m; înălţimea literelor: 0,027–0,030 m.
Secolul al V-lea.

Pârvan, Ulmetum, I, p. 533–533, nr. 3, pl. IV, 1 (desen şi foto) (idem, AA, 1915, col. 238, nr. 2; Netzhammer, Christl. Altert p. 150–152, fig. 54 (desen după foto­grafia lui Pârvan); idem, Altchristl. Skythien, p. 411, nr. 28; Ch. Auner, DACL, IV, 1920, col. 1252); C. Daicoviciu, Epigraphica christiana graeca. Verbul ΣΥΝΑΣΤΡΕΩ, în Omagiul Fraţilor Alexandru şi I. Lapedatu la împlinirea virstei de 60 ani, Bucureşti, 1936, p. 253–256 (idem, Dacica, p. 526–528 Barnea, St. teol., 6, 1954, p. 109–110, nr. 61 (text, trad., bibl.)); cf. Vulpe, HAD, p. 349–350; Barnea, Dacia, N.S., 1, 1957, p. 266, 281; Em. Popescu, Dacia, N.S., 11, 1967, p. 175.

    ῎Ενθα κατάκιντε
    δ[ύ]ο ἄγαμοι πισ-
    τοὶ ᾽Αλέξανδρος
    υἱὸ[ς] ᾽Αππάδος
 5 καὶ Δόμνης ζή-
    σαντα ἔτη [ . . . ]
    καὶ ᾽Αλεξανδρία
    ἐγγόνη αὐτοῦ, ζη-
    σασ[α] ἔτη ιζ´ θυγά-
10 τηρ᾽ ᾽Ασκληπιάδου
    καὶ ᾽Αμμιάδος κατα-
    λῖπι δὲ ἁρμαστὸν.
    οὕτοι συνήστρη-
    σαν ἐν τῆ ἐκβάσι
15 ὥρα μιᾶ ἐνέταξαν
    τὴν στήλλην οἱ
    γονῖς αὐτῶν
    τοῖς θεοτιμή-
    τοις τέκνοις
20 μνήμης χάριν

12. Pârvan: ἅρμα ἐτῶν şi toţi după el pînă la Daicoviciu, care, la sugestia lui H. Grégoire, citeşte ἁρμαστόν = logodnic.

"Aici odihnesc doi credincioşi necăsătoriţi Alexandru, fiul lui Appas şi al Domnei, care a trăit . . . . . ani, şi Alexandria, nepoata acestuia, care a trăit 17 ani, fiica lui Asclepiade şi a Ammiadei, care-şi pără­seşte logodnicul. Amîndoi s-au mutat în lumea astrelor, murind în acelaşi ceas. Părinţii lor au pus spre amintire piatra de mormînt copiilor lor iubiţi de Dumnezeu".

Diftongul şi ει redat prin ι, iar αι prin ε, în r. 1, κατάκιντε pentru κατάκεινται; r. 11 καταλίπι pentru καταλείπει; r. 14 ἐγβάσι, pentru ἐκβάσει; r. 17 γονῖς pentru γονεῖς; pentru acest fenomen, v. Mihailov, Langue, § 11,1; Pfohl, Attische Grabinschriften, p. 234, 236; Bandy, p. 13–14. De asemenea κ devine γ, înainte de β, în ἐγβάσι; cf. Pfohl, op. cit., p. 229–230. Iota adscriptum lipseşte în r. 14–15, iar στήλλην este scris cu doi lambda.

2. ἄγαμοι πιστοί, expresie pe care n-am întîlnit-o în alte inscripţii. ῞Αγαμος e menţionat într-o inscripţie tîrzie din Didyma (Ionia) (L. Robert, Hellenica, XI–XII, p. 494–495; Bull. ép., 1961, 652: νικᾷ ἡ τύχη τõν ἄγαμος = "trăiască celibatarii") şi e foarte răspîndită în epigramele şi inscripţiile funerare puse în amintirea morţilor prematuri (ἄωροι = immaturi); v. Peek, Gr. Versinschriften, I, 1668,4 şi mai ales Ewald Griessmair, Das Motiv der mors immatura in den griechischen metrischen Grabinschririften, Innsbruck, 1966 (Diss), passim, dar mai ales p. 63–77. Πιστός = credin­cios, creştin, e rar folosit în inscripţii, în comparaţie cu fidelis, corespon­dentul latin al acestui termen, foarte frecvent în inscripţiile latine din apus (Kaufmann, p. 228 şi urm.; DACL, V, 2, 1923, col. 1586–1593; VII, 1, 1928, col. 677–678; Diehl, III, p. 353–354); în inscripţiile din Bulgaria acest termen e folosit de trei ori; v. Beşevliev, 97,1–2 (Odessos): χαῖρε πιστὲ παροδῖτα (din anul 557); 111,4–5: οἱειὸς (=υἱὸς) Βαλγατιανὸς πιστὸς ζήσας ἔτη . . . (secolul al VI-lea); 220 b: Αὐρ(έλια) Κυρήλα χρηστιανὴ πιστή (secolele III–IV); Bull. ép., 1946/47, 78.

4. ᾽Αππάς-δος = nume masculin autohton, des întîmit în Asia Mică (în Bithynia, Mysia, Lycia, Pisidia, Lycaonia etc., dar mai ales în Phrygia). Forma de genitiv variază între ᾽Αππάδος, ca în cazul nostru şi ᾽Αππᾶ; v. Zgusta, Personennamen, § 66–8, n. 222, la § 66–14 şi p. 697–698.

5. Δόμνη =Domna, nume latin des întîlnit, v. Pârvan, Contribuţii, p. 105, 206; Diehl, 3974 C, 3961 adn.; pentru Tomis v. nr. 21.

5–6. ζήσαντα (acuzativul) pentru ζήσας (nominativ); Pârvan, Ulmetum, I, p. 537: "nu este o gresală, ci e o neatenţie a lapicidului, uşor explicabilă din forma consacrată în inscripţiile funerare, de tip dedicatoriu, în care acuzativul e cerut de înţelesul semantic, întocmai cum e cerut totdeauna dativul în inscripţiile latineşti".

7. ᾽Αλεξανδρία nume destul de frecvent în inscripţiile creştine; Diehl, III, p. 8.

10. Asclepiades, nume tipic grecesc, dar nu prea des întîlnit în inscripţiile creştine; nici un caz în Bulgaria şi Creta.

11. ᾽Αμμιας-δος ;, nume indigen feminin, întîlnit în Mysia, Karia, Pisidia, în regiunea estică de la graniţa dintre Frigia şi Pisidia, dar mai cu seamă frecvent în Lydia şi Phrygia; cf. Zgusta, Personennamen, § 57–23 şi nota 88 la § 57–5. Acelaşi nume e atestat ca masculin în Lydia, Karia, Phrygia, Zgusta, op. cit. § 57–31.

13–14. Συνήστρησαν de la συναστρέω-όω, un derivat de la συναστρία (Sophokles, Greek Lexicon of the Roman and Byzantine Periods, s.v. = lat. constellatio, adică a muri şi a se preface într-o stea, a locui după moarte între stele (cf. Daicoviciu, op. cit.); v. şi Diehl, 967,42: insuper exilio decedis martyr ad astra; 1613,2: anima migravit ad astra; 1044,6: coeli perrexit ad astra; alte numeroase exemple la Diehl, III, p. 32 s.v. astra. Despre atmosferă şi astre ca reşedinţă a sufletelor după moarte, v. Cumont, Symbolisme, p. 104 şi urm. şi mai ales 116, n. 4, 123, 183, 200; G. M. Sanders, Les épitaphes métriques latines paiennes et chrétiennes: identités et divergences, Actes of the Fifth Epigraphical Congres, Cambridge, 1967, Oxford, 1961, p. 457.

18–19. Θεοτίμητος;, cinstit de Dumnezeu, termen rar, probabil cores­pondent al lui θεοφιλέστατος. Pentru forma crucii, neîntîlnită pînă acum în Dobrogea, v. Bandy, nr. 83, inscripţie datată în secolele V–VI sau VI–VII.
   Pornind de la faptul că inscripţia a fost încastrată în zidul de incintă, construit în vremea lui Iustinian, Pârvan fixează data ei în jurul anului 500; Netzhammer o datează însă, fără argumente, în secolul al VI-lea ("der Stein scheint dem 6. Jh. anzugehören", p. 152).
   Inscripţia este interesantă prin faptul că menţionează două nurne indigene din Asia Mică, ᾽Αππας şi ᾽Αμμιας şi prin expresia οὕτοι συνήστρησαν ἐν τῆ ἐγβάσι ὥρα μιᾶ, unică pînă acum în documentele din Scythia şi care atestă credinţa comună atît la păgîni, cît şi la creştini, că după moarte sufletul omului se preface într-o stea sau că locuieşte între stele.


211
MIRSR, inv. nr. 48895 (fost în Muzeul Histria, inv. nr. 276). Placă de calcar nisipos-sfărîmicios, găsită cu ocazia săpăturilor din anul 1912, în dărîmăturile turnului patrulater de lîngă poarta mică de sud-est. În partea superioară piatra e rotunjită, iar jos e ruptă. Pe margine piatra are un chenar simplu, iar deasupra un cadru triunghiular, în centrul căruia se află crux monogrammatica.
Dimensiuni:
0,90 x 0,64 x 0,21 m; înălţimea literelor: 0,050–0,075 m.
Secolul al VI-lea.

Pârvan, Ulmelam, II, 2, p. 379–384, nr. 23, fig. 23 (desen), pl. VII, 1 (foto) (idem, AA, 1915, col. 242, 16; Netzhammer, Christl. Altert., p. 147–148, fig. 53 (desen); idem, Altchristl. Skythien, p. 411, nr. 27; AÉ, 1922, 71; Barnea, St. teol., 6, 1954, p. 110, nr. 63 (text, trad., bibl.)); cf. Vulpe, HAD, p. 338, 339, 349; D. Ciurea, EDR, 9, 1940, p. 202, fig. 7 (foto); Barnea, Dacia, N.S., 1, 1957, p. 284; idem, DID, II, p. 423, fig. 20; Hoffmann, Bewegungsheer, p. 153, 438 cu notele 75, 76; Cultura bizan­tină, p. 99, nr. 11.

 Ω
Pedatura milit­-
um lanciariu-
m i uniorum

"Porţiunea de zid (făcută de) ostaşii lăncieri tineri".

Data inscripţiei este justificată de crux monogrammatica, frecventă în timpul lui Iustinian, de forma literelor şi de faptul că în timpul acestui împărat castrul de la Ulmeturu a fost reclădit după izgonirea de aici a slavilor şi sclavinilor, care, potrivit informaţiei lui Procopius (De aedif., IV, 7, 17,8) l-ar fi ocupat un timp.

1. Pedatura = porţiune de zid construită (Bauabschnitt); două inscripţii greceşti de la Tomis menţionează acelaşi termen: o dată arată lucrarea făcută de breasla măcelarilor (nr. 8), altă dată pe aceea a unor particulari bogaţi (nr. 9). Exemple de lucrări asemănătoare le avem din alte inscripţii; CIL, XIII, 4139: pedatura [f]eliciter finit Prim[a]norum D p. (= quingenti passus); 4140: pedatur[a finit Pri]manis fe[liciter] qui fecerunt D [p.]; 5190: pedat[ura] Tungrec[ano]rum sub cur(a) Au[ . . . . . . . ] tribu[ni].

2–3. lanciarium, genitiv plural de la lanciaris, nu de la lanciarius, cum ar trebui. De fapt forma lanciarius e frecventă în inscripţii: CIL, III, 6 194 = ILS, 2781; v. şi nr. 236 din volumul de faţă, inscripţie de la Troesmis; VII, 673, Arelatae etc. şi în Not. dign.
   Milites lanciares
, corp de trupă a cărui armă de luptă era lancea (λάγκια), o lance care se putea arunca. Ei au fost organizaţi, pentru prima oară, ca unitate independentă de către Diocletian, care a luat din legiu­nile de la Dunăre detaşamentele de lăncieri (existente în armata romană atît în legiuni, cît şi în trupele auxiliare şi cohortele pretoriene încă din secolul al II-lea) şi a format un corp de gardă în cadrul lui sacer comitatus, pentru a înlocui parţial cohortele pretoriene, aflate în decădere progresivă. Unitatea nou formată cuprindea atît infanterie, cît şi cavalerie. Trupa constituită de Diocletian a fost o legio comiatensis, pe care apoi Constantin o plasează printre palatini. Cu timpul numărul lăncierilor a crescut şi, începînd din anul 364, îi întîlnim împărţiţi în lanciarii seniores şi lanciarii iuniores. Not. dign. menţionează pentru partea orientală a imperiului două legiuni de milites lanciarii iuniores: o legio palatina sub dispositione viri illustris magistri militum prasentalis II (Or., VI, 47) şi o legio comitatensis sub dispositione magistri militum per Illyricum (Or., IX, 38). Lanciarii iuniores de la Ulmetum au aparţinut, probabil, legiunii comitatensis, care în secolul al VI-lea îşi va fi mutat sediul din Illyricum în dioceza Thracia. Un detaşament specializat în construcţii a venit în Scythia, provincie care făcea parte din dioceza Thracia (Hoffmann, Bewegungsheer, p. 438, 489). Pârvan, op. cit., p. 381, 384, urmat de Barnea, DID, II, p. 422, a socotit că lanciarii iuniores de la Ulmetum au făcut parte din legio palatina. Mai nuanţat se exprimă Vulpe, HAD, p. 338. Despre lanciarii: Grosse, p. 36, 59, 61–62, 332–335; idem, RE, XII, 1925, col. 621–662; R. Cagnat, DA, III, 2, 1926, p. 921; Van Berchem, L'armée, p. 107, 116; Jones, Later Roman Empire, I, p. 52, 54–55, 97; II, p. 637–638; Hoffmann, op. cit., p. 12, 218–222, 472.


212
Două inscripţii (a, b) zgîriate pe mortarul crud al peretelui de sud-vest, din turnul al treilea patrulater, de pe latura de sud-est a castrului. Prima inscripţie (a), lungă de 0,48 m, are literele înalte de cea 0,055–0,63 m, iar a doua (b), lungă de 0,23 m, are literele înalte de cea 0,043 m (non vidi).
Secolul al VI-lea.

Pârvan, Ulmetum, II, 2, p. 384–385, nr. 24, pl. VII, 2–3 (desen şi foto) (D. Ciurea, EDR, 9, 1940, p. 203, fig. 8 (foto); Barnea, St. teol., 6, 1954, p. 110, nr. 64 (text, trad., bibil.)); cf. Vulpe, HAD, p. 338, 349; Barnea, DID, II, p. 423.


a Domino fratri
b Vivam

a
 "Fratelui Dominus".
b "Să trăiesc".

Pârvan atribuie inscripţia ostaşilor landarii iuniores, care au luat parte la opera de refacere a cetăţii (v. nr. 211) şi de aceea o datează în secolul al VI-lea. Vulpe consideră inscripţiile "des indices caracteristiques de la culture encore visiblement latine des troupes imperiales".
   Numele Dominus e întîlnit şi în Dalmaţia (Riditae), CIL, III, 9875; v. şi Diehl, III, p. 50, numeroase exemple.


213
Dispărut ? Fragment din gîtul unei amfore descoperii într-un edificiu diu mijlocul cetăţii, cu ocazia săpăturilor. În pasta moale a fost zgîriată o inscripţie greacă, se pare de la stînga la dreapta (non vidi).
Înălţimea literelor: 0,01 m.
Secolele V–VI.

Pârvan, Ulmelum, III, p. 275, nr. 8, fig. 10 (desen), pl. VI, fig. 1 (foto).

᾽Εθõν ε´ ( = ἐτῶν ε´)

"(Vin?) de cinci ani"?

Pârvan e de părere că inscripţia ar indica vechimea conţinutului vasului. Lectura este nesigură. Pe fotografie ultima literă din r. 1 pare Σ.


214
MNA, V, 480. Capac de vas din lut roşu, bine ars, tăiat dintr-o ţiglă; a fost găsit în dărîmăturile din interiorul intrării de la poarta de nord-vest, prin anii 1912–1913. Inscripţia este zgîriată în pasta tare (arsă) cu un vîrf ascuţit.
Diametrul: 0,08 m; grosimea: 0,01 m.
Secolele V–VI.

Pârvan, Ulmetum, II, 2, p. 352–353, nr. 10, fig. 10 (desen), pl. XXIX, 1, nr. 1 (foto) (idem, AA, 1915, col. 240, nr. 9 (foto); Netzhamrner, Christl. Altert, p. 153, fig. 55 (desen); idem, Altchristl. Skythien, p. 411, nr. 26; Barnea, St. Teol., 6, 1954, p. 111, nr. 65 (text, trad., bibl.); idem, Dacia, N.S., 9, 1965, p. 408–409, fig. 1,1 (foto); Cultura bizantină, p. 161, nr. 262).

Κ[ύρ]ιε βοήθι

"Doamne, ajută !"

Pârvan a datat capacul cu inscripţie în vremea lui Iustinian, luînd în considerare pentru aceasta complexul arheologic în care a fost descoperit. Barnea propune vremea lui Anastasius.
   Expresia "Doamne, ajută !" este frecventă în inscripţiile creştine şi ea se află atît pe ziduri de incintă (v. nr. 7), cît şi pe clădiri sau obiecte mărunte (vase, capace de vas etc.), atît în Scythia, Bulgaria (Beşevliev, 119), cît şi în alte părţi. Despre această expresie, v. Kaufmann, p. 142; idem, Christl. Archäologie, p. 214, 215; Peterson, p. 3 şi urm., 64, 309; DACL, VII, col. 687. Capacul de vas este al doilea pînă acum la Ulmetum cu inscripţie incizată în pasta arsă pe un fragment de ţiglă.


215
Dispărut? Fragment de capac de vas din lut ars, descoperit în "camera lungă de lîngă clădirea cu absidă". Rupt în toate părţile. Inscripţia este în relief şi realizată cu ajutorul tiparului.
Diametrul aproximativ: 0,15 m; grosimea: 0,010–0,012 m.
Secolele V-VI.

Pârvan, Ulmetum, III, p. 275–276, nr. 9, fig. 11 (desen), pl. III, fig. 3 (foto); cf. Barnea, Dacia, N.S., 9, 1965, p. 408.

Κ[ύριε βοή]θι

"Doamne, ajută !"

Cf. Nr. 214.


216
MNA, V, 481. Capac de vas din lut ars, tăiat dintr-o ţiglă, descoperit în 1912–1913, în dărîmăturile din interiorul intrării de la poarta de nord-vest. Inscripţia este zgîriată în pasta arsă cu un vîrf ascuţit.
Diametrul: 0,08 m; grosimea: 0,01 m.
Secolele V–VI.

Pârvan, Ulmetum, 11,2, p. 353–354, nr. II, fig. 11 (desen), pl. XXIX, 1, nr. (idem, AA, 1915, col. 240, nr. 10 (foto); Barnea, St. teol., 6, 1954, p. 111, nr. 6, (text, trad., bibl.); idem, Dacia, N.S., 9, 1965, p. 408–409, fig. 1,2 (foto): Cultura bizantină, p. 161, nr. 263).

Πίε, οἶνος καλός

"Bea, vinu-i bun !".

Pârvan a datat inscripţia, ca şi pe cea de la nr. 214, în timpul lui Iustinian, iar Barnea propune vremea lui Anastasius (după forma literelor). Expresii identice sau asemănătoare cu cea din inscripţia noastră se mai întîlnesc: O. Tafrali, AArh., 11–12, 1935–1936, p. 54, fig. 31 (capac de vas din Tyras cu inscripţie identică); Pârvan, op. cit., p. 354.


217
Dispărut ? Fragment de capac de vas, din lut ars, descoperit în săpături, publicat numai cu fotografie. Inscripţia este în relief şi realizată prin tur­nare în tipar.
Secolele V–VI.

Pârvan, Ulmetum, II, 2, pl. XXIX, nr. 2 (Barnea, St. teol., 6, 1954, p. 111, nr. 67; idem, Dacia, N.S., 9, 1965, p. 409, fig. 1,3 şi p. 410 (cu întregirea inscripţiei)).

[Λ]άβε [πῶμα καὶ πίε]

"Ia capacul şi bea !"

Aceeaşi expresie se întîlneste pe un capac de vas de la Tomis (v. nr. 63).


218
Dispărut? Fragment de capac de vas, din lut ars, publicat de Pârvan numai cu fotografie. Inscripţia este în relief şi realizată prin turnare în tipar; la centru, mînerul rotund.
Secolele V–VI.

Pârvan, Ulmetum, 11,2, pl. XXIX, fig. 1, nr. 4 (Barnea, Dacia, N.S., 9, 1965, p. 409, fig. 1,4 şi p. 410).

Δ Η ?

219
Dispărut? Obiect din piatră moale, în formă de trunchi de con, "putînd fi o greutate sau dop de hydrie", descoperit în săpături. Pe o parte are o cruce încadrată de literele apocaliptice A Ω.
Secolele V–VI.

Pârvan, Ulmetum, II, 2, p. 354–355, nr. 12, fig. 12 (desen) (Barnea, St teol., 6, 1954, p. 111, nr. 68).

Α † Ω

Pentru literele A Ω, v. nr. 64, 80 A, 88, 129, 132, 147, 148, 154, 155, 241, 234, 301, 312 etc.; cf. indicele V, 13.


Înapoi Sus