Adorarea suveranilor ca zeităţi era o practică obişnuită în antichitatea egipteană şi persană; din motive politice, ea a fost adoptată de Alexandru cel Mare, apoi de cezarii Romei; „apoteoza imperială“ a acestora din urmă a dus la marele, îndelungatul şi sângerosul conflict cu creştinii, care nu-L recunoşteau decât pe Iisus Hristos ca fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi om.