Verbul a umbri (
episkiázo) are în Sfânta Scriptură o conotaţie specială: acţiunea prin care Dumnezeu Îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane. Moise era umbrit de un nor (
Iş 40, 32-35); puterea Celui-Preaînalt a umbrit-o pe Sfânta Fecioară în momentul zămislirii (
Lc 1, 35); la schimbarea la faţă a Domnului un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli prezenţi (
Mt 17, 5;
Mc 9, 7;
Lc 9, 34); bolnavii din Ierusalim, pe margini de uliţe, aşteptau să treacă Petru şi măcar umbra lui să-i umbrească spre a se vindeca (
FA 5, 15). Aici spatele (lui Dumnezeu), în sensul primar al cuvântului
metáfrenon, ar fi omoplaţii, adică aria din care pornesc aripile. Vezi stihul următor.