Grăsimea era socotită drept partea cea mai bună din animalul jertfit la templu (în casa Domnului) şi-I era rezervată lui Dumnezeu (Lv 7, 25). Plăcuţii lui Dumnezeu iau parte la ospăţul de după jertfă şi se înfruptă din aceleaşi bunătăţi ca şi Domnul, trăind un fel de “beţie sacră”, vecină cu extazul. Este şi paharul Domnului care “mă'mbată de parc'ar fi prea tare” (vezi Ps 22, 5 şi nota). Calist patriarhul conchide: “Noi pururea vom avea viitoarele bunătăţi dumnezeieşti şi vom fi în ele, dacă vom gusta din amândouă părţile vinul din potirul de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului, şi vom bea din el în toate zilele”.