Un legământ de taină-am făcut cu ochii mei:
  să nu-i opresc vreodată, cu gânduri, spre fecioară.

Şi? ce mi-a dat ca parte din ceruri Dumnezeu,
  sau, jos, ca moştenire din cele preaînalte?

Au nu-i sortit să piară în beznă cel nedrept
  şi'n grea înstrăinare nelegiuiţii toţi?

Au El nu vede care e calea mea de-aici,
  şi nu e El Acela ce-mi numără toţi paşii?;

ori de-am umblat alături cu batjocoritorii,
  sau pasul meu grăbit-a cumva spre viclenie?

Dar eu am stat cu totul în cumpăna cea dreaptă,
  ca'n ea să vadă Domnul neprihănirea mea.

Că pasul meu vreodată de se-abătu din cale,
  sau ochiul meu târât-a şi inima cu el,
  sau m'am atins cu mâna de daruri necurate,

atuncea eu să seamăn, şi altul să mănânce,
  şi făr'de rădăcină să fiu pe-acest pământ!

Dac'am dorit o alta decât femeia mea
  şi dac'am stat la pândă pe lângă uşa ei,

atunci şi-a mea să-i facă plăcere altui om
  şi pruncii mei să fie de-a pururi umiliţi;

că ne'nfrânată este pornirea'nvăpăiată
  de-a pângări cu trupul femeia altui om;

că'n curgere de zile foc este, arzător,
  iar cel la care vine-i pierdut din rădăcină.

De n'aş fi luat în seamă dreptatea slugii mele,
  şi-a slujnicei, când ele s'au socotit cu mine,

ce-o să mă fac când Domnu-mi va cere socoteală?,
  sau, de va fi'ntrebare, ce oare voi răspunde?

Ei [servii mei] în pântec n'au fost la fel ca mine?
  La fel am fost în pântec!

Pe nevoiaşii'n lipsă eu nu i-am înşelat,
  nici c'am trecut pe-alături de lacrima vădanei.

Dac'am mâncat vreodată eu singur pâinea mea
  şi nu i-am dat dintr'însa şi celui necăjit

– eu, cel ce, ca un tată, de tânăr l-am hrănit
  şi de la maica'n pântec am prins a-i da poveţe –,

sau de-am trecut pe lângă cel gol ce sta să piară
  şi nu l-am îmbrăcat,

de-a fost sărman pe lume şi nu mi-a mulţumit
  că-i ţine cald la umeri tunsoarea turmei mele,

de-am ridicat eu mâna să-l bat pe cel sărman
  nădăjduind că astfel îmi sunt într'ajutor,

atuncea al meu umăr din zgârci să se dezghioace
  şi braţul meu, de-asemeni, din cot să se zdrobească.

Căci frica mea de Domnul m'a luat în stăpânire
  şi, când mă ia El Însuşi, de-abia că pot să'ndur.

De-am socotit vreodată că'n aur stă puterea
  sau de mi-am pus nădejdea în piatra nestemată,

dac'am icnit prea-vesel de multa mea avere
  şi mâna mi-am întins-o spre bunuri fără număr,

dac'am văzut lumina din soare cum păleşte
  sau luna în scădere – că'n ele n'au nimic –

şi inima din mine pe-ascuns s'a înşelat
  şi mâna mea mi-am dus-o la gură s'o sărut ^a,

atunci să-mi fie-aceasta cumplită făr'delege,
  că L-am minţit pe Domnul Cel-mai-presus-de-ceruri.

De mi-am văzut prieteni căzând, m'am bucurat
  şi inima mi-am pus-o să zică: Bravo, bravo!,

urechea mea s'audă blestemul meu asupră-mi
   şi'n neamul meu ocară să fiu, şi defăimat.

Iar slujnicele mele adesea de-ar fi zis:
  O, cin' ne-ar face saţul din cărnurile lui?
  fiind eu foarte bun,

străinul niciodată nu-mi rămânea afară,
    pe nou-venit o uşă-l întâmpina deschisă.

Dac'am greşit, nevrându-l, şi mi-am ascuns păcatul

– că'n faţa gloatei nu mi-am schimbat întâiul gând
  de-a nu le fi eu martor chiar împotriva mea...,
  de-a fost flămând să-mi iasă din prag cu mâna goală...

O, cine-mi va da oare pe cel ce mă ascultă?
  Dacă'ntru Domnul nu m'am temut de mâna Lui,
  dac'am păstrat înscrisul datornicului meu

ca să-l citesc, purtându-l la gât ca pe-o cunună,

în loc de-a-l rupe'n două sau de a-l da'napoi,
  aşa încât nimica să iau de la datornic,

de-a suspinat pământul asupra mea vreodată
  sau de i-am plâns vreodată răzoarele'mpreună,

de i-am mâncat eu singur puterea, făr' să-i dau,
  sau sufletul din Domnul pământului l-am scos
  afară, întristându-l,

atunci, în loc de grâne, urzică să-mi răsară,
  şi'n loc de orz, ciulini!“ ^b.