Traducem prin „Ducă-se-pe-pustii” literalul apopompāios = „cel menit (făcut, ales) să fie alungat”. La rândul său, acesta îl traduce pe ebraicul azazel, cuvânt enigmatic, folosit de numai patru ori în cărţile canonice ale Vechiului Testament: o dată aici, de două ori în v. 10 şi o dată în v. 26; Vulgata îl redă prin emissarius = „cel trimis”. În absolut toate vechile traduceri ale Textului Ebraic (Septuaginta, Vulgata, Aquila, Symachus), echivalentul lui azazel e întemeiat pe ideea că termenul e un determinativ al ţapului (pe care s'a aruncat sorţul): cel ce urmează să fie alungat. Exegeţi moderni ai Leviticului (printre care şi Ion V. Georgescu) opinează că termenul Azazel desemnează numele unui demon care locuieşte în pustie (sălaşul diavolilor) şi căruia ţapul va trebui să-i ducă înapoi povara păcatelor pe care acela le-a inspirat. Obiecţia că o astfel de lectură ar sugera o concepţie dualistă (Dumnezeu-Diavol), cu totul străină monoteismului iudaic, e amendată prin observaţia că ţapul a fost mai întâi adus „în faţa Domnului” (v. 10) şi că, prin urmare, ţapul destinat lui Azazel nu reprezintă o alternativă, ci o decizie a lui Dumnezeu, cu ştirea şi îngăduinţa Căruia operează’n lume Satana (vezi cazul lui Iov, dar şi Fc 3). Acesta deci ar fi primul text care dezvăluie existenţa unei demonologii a Vechiului Testament.