După Osea, Isaia şi Ieremia, Iezechiel duce mai departe metafora hierogamică dintre Iahvé şi naţia lui Israel, dar cu mai multă vigoare şi asprime. Ocolind obârşia aramaică a lui Israel, el se concentrează asupra cetăţii Ierusalimului, ca fiind o odraslă a Canaanului; Domnul o află singură, părăsită, Şi-o face soţie şi-i conferă iubirea întreagă; dar, în ciuda acestei protecţii totale, ea se dedă, în repetate şi repetate rânduri, la neascultare, obrăznicie şi desfrâu, ceea ce-i va atrage pedeapsa, dar şi îndurarea finală. (În loc de „Ierusalimul“, tălmăcirea de faţă foloseşte „cetatea Ierusalimului“, ceea ce justifică, şi gramatical, pronumele feminin).