Fiind veşnic, Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt. Oricât de târzie ar fi moartea lui Iov, Domnul este Cel ce Se va pronunţa asupra cazului său. Textul însă are o deschidere mult mai largă: „târziul de pe pământ“ al lui Iov poate fi nu numai moartea sa fizică, ci şi sfârşitul somnului său de după moarte. Fericitul Ieronim, traducând din ebraică, este primul exeget care a sesizat dimensiunea profetică a versetelor 25-26, în sensul că ele se referă la învierea trupurilor. Versiunea sa (Vulgata) sună astfel: „Căci eu ştiu că Răscumpărătorul meu e viu, că în ziua cea de apoi eu mă voi scula din pământ, că din nou voi fi învelit în pielea mea şi că'n carnea mea Îl voi vedea pe Dumnezeu“. Dar imensele dificultăţi ale originalului ebraic (îndeosebi inconsistenţa lexicală şi gramaticală), care au generat traduceri din cele mai variate, ridică şi astăzi controverse pasionante nu numai în teologia protestantă, dar şi în cea catolică. Mai concentrat în metaforismul său, textul Septuagintei transmite acelaşi mesaj: Dumnezeu (Acela) este o fiinţă veşnică şi, ca atare, transcende nu numai viaţa, ci şi moartea. El este Acela care-l dezleagă pe om, întru „târziul“ acestuia, din legăturile morţii. „Pielea“ este simbolul materialităţii omului, învelişul în care însăşi carnea „s'a topit“ (v. 20), trupul care pe pământ „îndură“ suferinţa, dar care, atunci, „va învia“. Apostolul Pavel va vorbi şi el, în numeroase locuri, despre trup ca înveliş (adăpost, casă, cort) al duhului.