Textual în LXX: „ci omul se naşte spre suferinţă, şi puii vulturului zboară spre înălţimi“. Textul Ebraic stă sub semnul controverselor, de vreme ce teologii încă nu sunt de acord că trebuie tradus: „omul este născut spre suferinţă“ (KJV, RSV, TOB) sau: „omul naşte suferinţă“ (BJ, OSTY); aceasta, datorită prezumţiei că masoreţii au citit incorect cuvântul original, adică yullad = „cel ce este născut“, în loc de yolid = „cel ce naşte“. Corectura e impusă de context, versetele 6 şi 7 conţinând o singură idee, anume că suferinţa nu-i este exterioară omului, ca un dat pe care el e obligat să-l accepte, ci-şi află rădăcina în el însuşi, în propria sa liberă voinţă, ceea ce îi incumbă şi partea de responsabilitate. Cât despre partea a doua a versului, traducerile din ebraică oscilează între: „precum scânteile zboară-n sus“ (KJV, RSV, TEV, TOB), sau: „precum fiii fulgerului zboară-n înălţimi“ (OSTY), sau: „precum zborul vulturilor caută înălţimea“ (BJ). Se crede că originalul trebuie citit „fiii lui Reşep“, acesta fiind zeul fulgerului, al cărui simbol era vulturul. Dar de aci până la „scânteile care sar dintr-un incendiu“ (nota din TOB) e o distanţă care văduveşte textul de unitate şi coerenţă. În tălmăcirea de faţă, omul care şi-a creat singur suferinţa e pus în paralelă cu vulturii tineri (puii de vultur) care cuceresc înălţimile prin propriile lor eforturi, ceea ce înseamnă o suferinţă asumată; aceasta e de natură să-l transfigureze pe cel ce şi-o asumă şi să-i confere – chiar când e tragică – o anumită măreţie.