Sâmbătă – în ebraică: Sabbath = „odihnă“. La origine, ziua cu care se încheia săptămâna de şapte zile. Verbul derivat însemna la început „a încheia“, „a termina“, „a isprăvi“, „a înceta de a mai...“, „a pune capăt“; mai apoi: „a fi inactiv“, „a nu lucra“, „a se odihni“. La Evrei, zi riguroasă de odihnă (reţinere absolută de la activităţile fizice), rigurozitate împinsă uneori până la formalism, ceea ce-L va face pe Domnul Iisus s'o desfiinţeze (vezi Mt 12, 8; Mc 2, 27; Lc 6, 5; 13, 15-16). Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, va nega obligativitatea Sabatului (Col 2, 16-23; Evr 4, 4-11). Creştinii îl vor înlocui cu ziua de Duminică (Domini Dies = Ziua Domnului), „ziua cea dintâi a săptămânii“. În această primă zi a arătat Dumnezeu lumina (Fc 1, 3-5) şi tot în ea a înviat Domnul Iisus, „Lumina lumii“ (In 9, 5). Încă din epoca apostolică, Duminica era ziua în care creştinii săvârşeau Euharistia, „frângerea pâinii“, cuminecarea (vezi FA 20, 7 şi nota).