Binecuvântarea paternă era decisivă pentru destinul beneficiarului şi al urmaşilor săi. Întregul capitol reprezintă un text celebru, compilat din cele două tradiţii, iahvistă şi sacerdotală. În el nu există nici o urmă de dezaprobare a vicleşugului prin care Iacob obţine binecuvântarea lui Isaac în detrimentul propriului său frate care, prin legea naturală, ar fi fost singurul îndreptăţit. Istoriceşte, el vrea să explice superioritatea lui Israel faţă de Edom (şi, în general, faţă de celelalte neamuri). Episodul însă e plinirea profeţiei din 25, 23: „cel mai mare îi va sluji celui mai mic“. Chiar când istoria pare absurdă, în spatele ei există şi lucrează un plan al lui Dumnezeu, al cărui sens nu se descoperă decât foarte târziu. Acest episod va fi comentat de Apostolul Pavel în Rm 9, 10-24. Esau şi Iacob se aflau în pântecele Rebecăi şi „înainte de a fi fost ei născuţi, şi înainte de a fi făcut ei ceva bun sau rău – pentru ca planul lui Dumnezeu cel potrivit alegerii să rămână'n picioare, nu din fapte, ci de la Cel ce cheamă...“.