T. M. e tradus diferit: „ca să poţi tu intra în legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, şi'n jurământul Lui“ (KJV); „ca să poţi tu intra în juratul legământ al Domnului...“ (RSV); „să treci tu în legământul Domnului, Dumnezeului tău, jurat cu blestem...“ (BJ); „pentru ca tu să treci în legământul Domnului, Dumnezeului tău, rostit cu blesteme...“ (TOB); „pentru ca tu să treci în legământul Domnului, Dumnezeului tău, [acest legământ însoţit de] blestem...“ (OSTY); „ca să închei legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, şi să ai parte de jurământul-legământ...“ (RADU); „ca să intri în legământul cu Domnul Dumnezeul tău şi în jurământul pe care îl va întări...“ (GALA). Cele mai multe comentarii pe marginea acestor versiuni se referă la străvechiul ritual prin care legământul (contractul) dintre doi parteneri era însoţit de blestemele pe care şi le lua fiecare asupră-şi pentru cazul când n'ar mai respecta înţelegerea. Din această perspectivă e imposibil de admis că Dumnezeu, ca partener al legământului, Şi-ar asuma un astfel de blestem, deoarece El niciodată nu-Şi calcă făgăduinţa. Mult mai limpede, Septuaginta se referă, în fapt, la cele două alternative ale omului: legământ însoţit de făgăduinţe şi binecuvântări în caz de credincioşie; legământ însoţit de blesteme în caz de trădare. Vezi nota de la 26, 17.