Ebr.: „ci cu tot ceea ce iese din gura Domnului“, omiţându-se astfel „cuvântul“. Textul Septuagintei însă va fi citat aidoma de Însuşi Iisus Hristos în convorbirea Sa cu diavolul (Mt 4, 4). Referinţa expresă la „cuvântul“ lui Dumnezeu e o trimitere directă la puterea creatoare a Acestuia, Cel ce a făcut lumea („cerul şi pământul“) prin cuvânt. Evanghelistul Ioan, prin transferul semantic dintre hréma şi lógos, va identifica în acest „cuvânt“ pe Fiul lui Dumnezeu („Cuvântul“), devenit, prin întrupare, Iisus Hristos (In 1, 1-3). Puşi în situaţia de a nu putea să-şi procure hrana prin mijloace proprii (cultivarea pământului), Evreii aveau să-şi dea seama că Dumnezeu îi poate hrăni direct, cu mană, o mană însă pe care mai întâi a anunţat-o prin cuvânt („Eu voi face să plouă pentru voi pâine din cer“ – Iş 16, 4). Cum la Dumnezeu nu există virtualitate („pe cele ce nu sunt le cheamă ca şi cum ar fi“ – vezi Rm 4, 17 şi nota), orice lucru ia fiinţă în chiar clipa când Dumnezeu l-a rostit. Aşadar, prin succesiunea textuală: „nu numai... ci cu tot cuvântul“ (iar nu: „ci şi cu tot cuvântul...“) nu trebuie înţeles un paralelism între „pâine“ şi „cuvânt“, că adică omul s'ar hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu, „pe lângă“ pâine, ci sensul integrator, prin care cuvântul lui Dumnezeu devine (sau este) pâine. Hrana materială se află înlăuntrul celei duhovniceşti („căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (hrană, îmbrăcăminte, n. n.) vi se vor adăuga“ – Mt 6, 33). În ultimă instanţă, Iisus Se va identifica pe Sine Însuşi ca atare: „Eu sunt Pâinea vieţii“ (In 6, 35), anunţând, de fapt, Pâinea euharistică. Sfinţii Părinţi acordă spaţii largi dimensiunii duhovniceşti a acestui verset.