Citeşte: „şaptezeci de săptămâni de ani“, concept propriu nu numai culturii ebraice, ci şi celei greceşti (Aristotel). Săptămânile de ani biblice îşi au sorgintea în Lv 25, 8. Versetele 24-27 au o mare densitate profetică, fapt pentru care exegeza lor cunoaşte enorme dificultăţi şi a dat naştere la numeroase controverse; aceasta, cu atât mai mult, cu cât între Textul Masoretic şi cel grecesc există diferenţe notabile. Atunci când de la bun început este eliminată dimensiunea mesianic-eshatologică, o seamă de repere istorice cărora le este supus textul (decretul lui Cirus, rezidirea Ierusalimului, restaurarea templului şi a cultului, persecuţia lui Antioh Epifan etc. etc.) nu fac decât să complice dificultăţile. Ca şi în numeroase alte locuri din Sfânta Scriptură, trebuie să se ţină seama de faptul – deseori esenţial – că există şi numere simbolice (aşa cum sunt nume-simbol, culori-simbol, pietre-simbol). În cazul de faţă, şaptezeci de săptămâni-ani înseamnă 49 de ani, la sfârşitul cărora începe anul-jubileu, stabilit prin legea lui Moise în Levitic 25. Aşadar, simbolic, cele şaptezeci de săptămâni de ani reprezintă o perioadă nedeterminată, la capătul căreia se instalează un timp al iertării şi libertăţii universale. Conţinutul imediat al versetului nu face altceva decât să confirme această interpretare.