Acestui text îi poate fi atribuită o dimensiune mistică: Profetul se roagă în stare de priveghere (veghe îndelungată), dar rugăciunea sa, rostită cu buzele, îl înspăimântă, fie prin superficialitate, fie prin constatarea că ea nu e perfectă. E momentul în care omului i se tulbură „felul de a fi“ (éxis), modalitatea lui interioară de a exista. Acest moment poate fi trecerea spre rugăciunea lăuntrică, nerostită cu buzele; un moment de răgaz, de odihnă, de regăsire, pentru ca profetul să se „urce“ la „poporul înstrăinării“ sale, adică la obştea duhovnicească, la cei ce au părăsit pământul în care trăiseră vremelnic şi au ajuns în „cetatea stătătoare“ a împărăţiei lui Dumnezeu. (De notat că termenul paroikía înseamnă „şedere într'o ţară străină“, aşa cum erau Evreii în Egipt (vezi FA 13, 17). Pavel însuşi va spune în Epistola către Evrei (13, 14): „... că nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe aceea ce va să fie“).