„Legământul“ nu era altceva decât făgăduinţa solemnă că vor fi respectate toate condiţiile deuteronomice prin care fiii lui Israel îşi puteau menţine statutul de „poporul Meu“. Regele l-a proclamat în numele poporului, iar acesta, în întregime, „a stat întru legământ“ (éste en te diathéke), ceea ce consună şi cu Textul Ebraic. Acest „întru“ nu denotă o simplă aderare (orice aderare e oarecum periferică), ci o angajare lăuntrică, o integrare fiinţială a omului în însăşi substanţa cuvântului lui Dumnezeu.