Demetru I cucereşte tronul. Uneltirile marelui preot Alchim. Alianţa dintre Nicanor şi Iuda. Necredinţa lui Nicanor; Iuda se ascunde. Nevinovăţia şi moartea lui Razis. | |
| 1 | După trecerea a trei ani, lui Iuda şi oamenilor săi le-a sosit vestea că Demetru, fiul lui Seleuc, acostând în portul Tripoli cu oştire puternică şi corăbii, |
| 2 | a pus stăpânire pe ţară, după ce i-a ucis pe Antioh şi pe Lisias, tutorele acestuia. |
| 3 | Iar un oarecare Alchim, care fusese mare preot şi care de bunăvoie se pângărise pe sine a în vremea răzmeriţei, înţelegând că pentru el nu mai era nici o putinţă de scăpare şi că de acum înainte nu va mai avea drum deschis către sfântul jertfelnic, |
| 4 | a venit la regele Demetru – cam prin anul o sută cincizeci şi unu –, i-a dăruit o coroană de aur şi o ramură de finic şi, pe deasupra, crengile de măslin care, după datină, se cuveneau dăruite templului; şi, în ziua aceea, şi-a păstrat liniştea. |
| 5 | A aflat însă un prilej care să-i sprijine nebunia: când Demetru – care îl poftise în sfat – l-a întrebat despre simţămintele şi planurile Iudeilor, el a răspuns: |
| 6 | „Aceia dintre Iudei care se cheamă Asidei b şi în fruntea cărora se află Iuda Macabeul, întreţin starea de război şi de răzvrătire şi nu-i îngăduie regatului să se bucure de linişte. |
| 7 | E pricina pentru care eu, după ce am fost despuiat de cinstea mea strămoşească – adică de dregătoria de mare preot –, iată că mă aflu acum venit aici, |
| 8 | mai întâi din grija deschisă pe care o am pentru trebile regelui, şi apoi pentru binele pe care li-l vreau concetăţenilor mei; căci, prin nesăbuinţa celor pe care i-am pomenit, tot neamul nostru trece printr'o stare de sărăcie care nu e deloc mică. |
| 9 | Aşadar, tu, o, rege, când vei fi luat la cunoştinţă toate aceste lucruri, ai grijă de binele ţării noastre şi de neamul nostru primejduit din toate părţile, pe potriva binevoitoarei omenii pe care o ai faţă de toţi; |
| 10 | căci, atâta vreme cât Iuda se află acolo, e peste putinţă ca regatul să se bucure de pace“. |
| 11 | Şi dacă el a vorbit aşa, ceilalţi prieteni ai regelui, care aveau simţăminte de duşmănie faţă de Iuda, s'au grăbit să stârnească şi mai mult mânia lui Demetru. |
| 12 | Acesta l-a ales de'ndată pe Nicanor – care devenise elefantarh c – l-a numit comandant al Iudeii şi l-a aşternut la drum |
| 13 | cu porunca de a-l ucide pe Iuda, de a-i împrăştia pe fârtaţii săi şi de a-l aşeza pe Alchim ca mare preot al măritului templu. |
| 14 | Neamurile din Iudeea care fugiseră din faţa lui Iuda i s'au alăturat lui Nicanor cu grămada, crezând că nefericirile şi nenorocirile Iudeilor vor fi spre binele lor. |
| 15 | Când au aflat de apropierea lui Nicanor şi de năvala păgânilor, Iudeii şi-au presărat ţărână pe cap şi L-au chemat pe Cel care-Şi aşezase poporul pentru'ntotdeauna şi Care întotdeauna i-a sprijinit, printr'o arătare, pe cei ce erau partea Lui d. |
| 16 | Apoi, la porunca mai-marelui lor, au plecat de'ndată de acolo şi s'au încăierat cu duşmanii la satul Desau e. |
| 17 | Simon, fratele lui Iuda, începuse bătălia cu Nicanor, dar, zăpăcit deodată în faţa duşmanilor, a suferit o uşoară înfrângere. |
| 18 | În acest timp, Nicanor, auzind de vitejia lui Iuda şi a oamenilor lui şi de curajul cu care se băteau pentru patrie, s'a temut să limpezească lucrurile prin sânge. |
| 19 | Aşa că i-a trimis pe Posidoniu, Teodot şi Matatia să le dea Iudeilor mâna dreaptă şi s'o primească pe a lor. |
| 20 | După o amănunţită cercetare a acestor gânduri, comandantul le-a făcut cunoscute oştirii şi, cum se părea că toţi sunt într'o vorbă, înţelegerile aveau drum deschis. |
| 21 | S'a rânduit ziua în care comandanţii să se întâlnească ei între ei; câte un car înainta dintr'o parte şi din alta; fuseseră puse şi scaune de cinste. |
| 22 | Iuda îşi aşezase, în locuri potrivite, oameni înarmaţi, hotărâţi, de teama vreunei neaşteptate viclenii din partea duşmanilor; dar ce şi-au spus s'a terminat cu bine. |
| 23 | Nicanor a rămas în Ierusalim, fără să facă nimic în afară de cale; mai mult, a trimis acasă mulţimile care se adunaseră cu grămada în preajma lui. |
| 24 | Pe Iuda îl avea întotdeauna alături de el, dovedind o deosebită aplecare a inimii faţă de acest om. |
| 25 | El l-a îndemnat să se însoare şi să aibă copii. Iuda s'a căsătorit, a gustat liniştea şi s'a bucurat de viaţă. |
| 26 | Iar Alchim, văzând cât de bine se aveau unul cu altul şi făcând rost de o copie de pe înţelegerile pe care aceştia le încheiaseră, a venit la Demetru şi i-a spus că Nicanor avea planuri potrivnice faţă de trebuinţele regatului; căci acesta îl numise ca urmaş al său tocmai pe Iuda, duşmanul regatului. |
| 27 | Regele, scos din sărite şi stârnit de pârile acestui nemernic, i-a scris lui Nicanor, spunându-i că aceste înţelegeri i-au pricinuit o mare neplăcere şi i-a poruncit ca pe Macabeu să-l trimită fără întârziere, în lanţuri, la Antiohia. |
| 28 | Când aceste veşti au sosit la Nicanor, acesta a fost cuprins de mare mâhnire: îi era peste mână să strice înţelegerile fără ca acest om să fi greşit cu ceva. |
| 29 | Dar, cum nu era cu putinţă să i se împotrivească regelui, pândea un prilej bun ca să facă treaba printr'o oarecare şiretenie. |
| 30 | De ceastălaltă parte, Macabeul, băgând de seamă că Nicanor devenea mai rece faţă de el şi că obişnuita sa intrare la el se făcea tot mai anevoios, şi înţelegând că această răceală nu prevestea nimic bun, şi-a adunat nu puţini dintre oamenii săi şi s'a ferit de Nicanor. |
| 31 | Acesta a înţeles că fusese bine tras pe sfoară de către omul acela; s'a dus la marele şi sfântul templu la vremea când preoţii aduceau obişnuitele jertfe şi le-a poruncit acestora să i-l dea pe omul acela. |
| 32 | Şi, cum aceştia spuneau, jurându-se, că nu ştiu unde se află cel căutat, |
| 33 | el şi-a întins mâna dreaptă spre templu şi a făcut acest jurământ: „Dacă nu mi-l daţi pe Iuda pus în lanţuri, voi rade de pe faţa pământului locul acesta închinat lui Dumnezeu, voi dărâma jertfelnicul, şi chiar pe locul acesta îi voi ridica lui Dionisos un templu plin de strălucire“. |
| 34 | Astfel vorbind, a plecat. Iar preoţii, întinzându-şi mâinile spre cer, cu aceste cuvinte L-au chemat pe Apărătorul dintotdeauna al neamului nostru: |
| 35 | „O, Doamne, Ţie, care n'ai nevoie de nimic, Ţie Ţi-a plăcut ca'n mijlocul nostru să se afle un templu în care Tu locuieşti; |
| 36 | acum, aşadar, Doamne, Sfântul a toată sfinţenia, în veci păzeşte fără întinare această Casă care de curând a fost curăţită“. |
| 37 | Iar un oarecare Razis, unul din bătrânii Ierusalimului, a fost pârât la Nicanor. Acesta era un om care-şi iubea concetăţenii, bucurându-se de un nume foarte bun şi care, pentru bunăvoinţa sa, era numit Părinte al Iudeilor. |
| 38 | În primele zile ale răzmeriţei – atunci când aceştia se împotriveau amestecului cu păgânii – el fusese învinuit de iudaism şi-şi pusese în primejdie trupul şi sufletul, cu toată vigoarea, întru apărarea iudaismului. |
| 39 | Nicanor, urmărind să-şi arate ura pe care o nutrea faţă de Iudei, a trimis peste cinci sute de ostaşi ca să pună mâna pe el, |
| 40 | gândind că prin poprirea acestui om va stârni durerea Iudeilor. |
| 41 | Dar când ostaşii erau cât pe-aci să pătrundă în turn şi împingeau cu putere uşa de la intrare, şi cum se dăduse poruncă să aducă foc şi să aprindă uşile, acesta, împresurat din toate părţile, şi-a îndreptat sabia împotriva luişi, |
| 42 | vrând mai degrabă să moară decât să cadă în mâinile nelegiuiţilor şi să sufere ocări nevrednice de cinstita lui obârşie. f |
| 43 | Cum însă, din grabă, lovitura lui de sabie nu nimerise locul care trebuia, şi cum ostaşii năvăleau pe uşă înlăuntru, a alergat cu repeziciune pe creasta zidului şi s'a aruncat, cu neînfricare, peste mulţime. |
| 44 | Aceasta, dându-se repede înapoi şi făcând un gol, el a căzut în mijlocul acelui gol. |
| 45 | Încă suflând şi arzând de râvnă, s'a ridicat, cu sângele şiroind din el, şi, în pofida rănilor lui dureroase, a străbătut mulţimea alergând; apoi, în picioare pe o stâncă râpoasă, |
| 46 | având tot sângele scurs din el, şi-a smuls măruntaiele şi, ţinându-le cu amândouă mâinile, le-a aruncat peste mulţime, chemându-L pe Stăpânul vieţii şi al duhului şi cerându-I ca într'o zi să i le dea înapoi; şi aşa a murit. |