„Urâciunea pustiirii“, ridicată deasupra jertfelnicului destinat arderilor-de-tot, era un altar al lui Zeus Olympios, nume pe care limbile semitice l-au tradus prin Baal Şamem = „Domnul cerului“, dar care la Iudei a devenit „urâciunea pustiirii“, ceea ce înseamnă că, odată cu instalarea zeului păgân, templul Domnului a fost părăsit atât de către credincioşi, cât şi de Domnul Însuşi (Iz 10, 18), fapt pentru care Daniel îl numeşte „urâciunea pustiirilor“ (Dn 9, 27). Expresia va fi folosită de Însuşi Iisus (Mt 24, 15; Mc 13, 14) într-un sens mai larg: pe locul cel sfânt al lui Dumnezeu se va instala fie un personaj care va pretinde şi va obţine adorare (Antihrist), fie o nouă formă de idolatrie, menită să pustiască sufletele oamenilor prin alungarea lui Dumnezeu.