Într'o seamă de variante manuscrise: „le veţi primi“, ceea ce trădează preferinţa copiştilor pentru forma lamvánete a verbului lamváno = a primi, ca exprimând o succesiune logică. În opţiunea de faţă e vorba însă de simultaneitatea teo-logică a verbului (aoristul elávete) din celelalte variante, care pune accentul pe extraordinara putere a credinţei pure, aceea care-şi realizează obiectul prin ea însăşi, fără mijlocirea sau implicarea nădejdii. În felul acesta, rugăciunea nu mai este o simplă cerere, ci o permanentă mulţumire. La învierea lui Lazăr, Iisus Îi mulţumeşte Părintelui înainte de a săvârşi minunea, ca şi cum ea ar fi fost săvârşită (vezi In 11, 41 şi nota). Într'o rugăciune liturgică I se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că „ne-a dăruit împărăţia ce va să fie“. În Euharistie, actul prefacerii e precedat (nu urmat) de mulţumire (ca şi în cântarea paralelă: „Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie“). Apostolul Pavel afirmă că ceea ce pentru noi este virtual, pentru Dumnezeu este real: o făgăduinţă a lui Dumnezeu devine realitate în chiar clipa când El a rostit-o (vezi Rm 4, 17 şi nota; de asemenea, nota de la Evr 11, 1) şi tot aşa trebuie s'o considerăm şi noi prin credinţă.