În limbajul biblic, termenul de întâi-născut nu implică în mod necesar existenţa unor fraţi mai mici, ci se referă exclusiv la prescripţiile Legii Vechi care-i acordau primului născut de parte bărbătească o demnitate aparte şi prerogative speciale, sub incidenţa chiar a sacralităţii (cf. Iş 13, 2; 13, 14). Este şi motivul pentru care Pruncul Iisus este adus la templu (vezi mai departe, versetele 22-23). În monarhia ereditară, primul-născut devine în mod automat „Prinţ-Moştenitor“ (al tronului) şi poartă acest titlu (Delfin, Diadoh, Ţarevici), chiar dacă rămâne şi unicul-născut; după cum un suveran se intitulează ab initio, de exemplu, Ferdinand I sau Mihai I, fără ca din aceasta să rezulte necesitatea de a-i urma un al II-lea. Ca atare, expresia de faţă se cere interpretată nu numai din unghi legal-juridic, ci şi duhovnicesc, aşa cum o face Apostolul Pavel. În Col 1, 15 el vorbeşte de Iisus Cel „Întâi-Născut a toată zidirea“, adică Fiul născut din Tatăl înainte de crearea lumii. Or, e de la sine înţeles că după cum Fiul Tatălui nu este „cap de serie“ al făpturilor, nici Iisus, Fiul Mariei, nu este „cap de serie“ al unor fraţi mai mici. Pavel clarifică şi mai pregnant această problemă în Rm 8, 29: aleşii lui Dumnezeu (din Biserică) alcătuiesc o familie în care Iisus Hristos devine „Întâiul-Născut între mulţi fraţi“. Sensul duhovnicesc e cât se poate de clar. Vezi şi Col 1, 18; Evr 1, 6; Ap 1, 5.