Introducere la Apocalipsa Sfântului Ioan

În cea de-a doua jumătate a secolului I, istoria creştinismului devine dramatică şi nu rareori capătă aspecte tragice. Noua religie se diferenţiază de iudaismul cu care unii încercaseră s-o confunde, îşi defineşte individualitatea proprie, se organizează în unităţi distincte, Bisericile locale, păstrându-şi în acelaşi timp dimensiunea ecumenică, îşi defineşte ierarhia. Conflictele cu iudaismul şi cu ereziile sunt acum mai mult de natură ideologică. În schimb, se ascute conflictul dintre creştinism şi puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict îl constituie apariţia fenomenului cunoscut sub numele de „apoteoza imperială“. Conducătorii unui imperiu vast, cosmopolit şi cu o mare diversitate religioasă îşi dau seama din ce în ce mai mult că unitatea lui poate fi menţinută şi consolidată numai dacă şeful statului îşi va asuma şi atribute divine. Începutul, prudent, se făcuse după moartea lui Iuliu Cezar, căruia i se acordase titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian August face pasul decisiv; el se proclamă zeu şi porunceşte ca în toate oraşele imperiului să i se ridice statui, alături de acelea ale noii zeiţe Roma. Cetăţenii imperiului au libertatea de a-şi cinsti zeii proprii, dar şi obligaţia de a aduce rugăciuni şi jertfe la picioarele statuii imperiale, întru cinstirea „zeului“ unificator. Paranoia câtorva din urmaşii lui Octavian August va împinge acest fenomen până la forme şi dimensiuni demenţiale. De aici începe conflictul. Creştinii cred şi mărturisesc că numai un singur om este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu: Iisus Hristos. În consecinţă, ei refuză să-i recunoască cezarului titlul de divus (divin) şi de Kyrios (Domn), refuzând să-i aducă jertfe sau orice alt fel de închinare. Atitudinea lor e interpretată ca un refuz de a-i recunoaşte şefului statului - şi statului însuşi - autoritatea legitimă, şi astfel un proces de conştiinţă pur religioasă se transformă într-un proces politic de o mare încrâncenare şi cruzime, care se anunţă - şi va fi - de lungă durată. Creştinii sunt suspectaţi, pândiţi, persecutaţi, hăituiţi, vânaţi ca fiarele, târâţi în tribunale, supuşi la îngrozitoare interogatorii şi torturi, condamnaţi la moarte, executaţi în temniţe şi-n arene publice. Unii rezistă şi devin martiri, alţii ajung la capătul puterilor şi apostaziază, alţii pactizează cu stăpânirea şi adoptă forme acoperite. Oricum, pericolul e puternic şi ameninţător.

Unul din cei mai sângeroşi persecutori ai creştinilor este Domiţian. Îi cade victimă şi Sfântul Ioan Evanghelistul, foarte bătrân, retras în Efes. În anii 94-95 el este exilat în insula Patmos. Aici, în stări de extaz, primeşte el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna în cartea menită să încheie canonul Noului Testament şi, totodată, să-i reconforteze pe creştinii care vor crede că, în ciuda uriaşelor şi devastatoarelor ofensive ale răului, binele suprem va triumfa prin Iisus Hristos; întru El se vor bucura atât cei ce au rezistat ispitelor căderii, cât şi cei ce au murit mărturisindu-şi credinţa.

Scrierea îi aparţine genului numit „apocaliptic“, ilustrat în principal de profetul Daniel, dar destul de cultivat şi în primul secol al erei creştine. În epocă, înţelesul mai exact al cuvântului grecesc apokálypsis desemna acţiunea de a dezvălui, a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu. Ca atare, şi Apocalipsa Sfântului Ioan, deşi inspirată, foloseşte toate mijloacele şi procedeele genului, precum aproximaţia (ambiguitatea artistică), hiperbola (exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia (substituirea de nume proprii, relaţia nomen-cognomen), dar mai ales simbolismul (al culorilor, al pietrelor, şi în primul rând al numerelor). Toate acestea, menite aiurea să deconcerteze, sub pana Sfântului Ioan capătă transparenţă, unitate şi sens, în scene de o mare densitate simbolică, în care prevalează gustul pentru ordine, simetrie şi mişcare dramatică, un gust care izbuteşte să învingă precaritatea limbii greceşti în care e scrisă opera.

Notele de subsol ale versiunii de faţă se străduiesc să-l asiste pe cititor în descifrarea unor înţelesuri. În mare, planul scrierii se prezintă astfel:
Titlu şi adresare (1, 1-8).
Scrisori către cele şapte Biserici (1, 9 - 3, 22).
Tronul lui Dumnezeu şi curtea cerească (4, 1-11).
Cele şapte peceţi (5, 1 - 8, 6).
Cele şapte trâmbiţe (8, 7 - 11, 19).
Cele şapte semne (12, 1 - 15, 4).
Cele şapte cupe (15, 5 - 16, 21).
Babilonul cel mare (17, 1 - 19, 5).
Biruinţa lui Hristos (19, 6 - 22, 5).
Epilog (22, 6-21).