Fii ca un tată pentru orfani, iar pentru mama lor, ca un bărbat; şi vei fi ca un fiu al Celui-Preaînalt, Care te va iubi mai mult decât mama ta. |
Răspunsul lui Iov (continuare). | |
1 | Iar Iov, mergând mai departe, a grăit în parabolă, zicând: |
2 | O, cine mă va'ntoarce în lunile din urmă, în zilele-mi păzite de Însuşi Dumnezeu, |
3 | când facla Lui cea vie pe frunte-mi strălucea, când cu a Lui lumină umblam prin întuneric, |
4 | când drumurile toate plesneau sub paşii mei şi Domnul sta de veghe deasupra casei mele, |
5 | când eu eram o zare de munţi împăduriţi a şi'n jurul meu, de-a roata, şedeau copiii mei, |
6 | când drumurile mele erau scăldate'n unt şi munţii mei, izvoare cu revărsări de lapte? |
7 | Atunci, când dimineaţa ieşeam eu în cetate şi'n piaţa largă scaun înalt mi se punea, |
8 | văzându-mă, cei tineri pe-alături se fereau, în vreme ce bătrânii se ridicau tăcuţi; |
9 | fruntaşii peste gloate'ncetau să mai vorbească, făcând în preajmă semne cu degetul la gură. |
10 | Vorbeam, şi-ascultătorii mă fericeau în gând, cu limba umezită călcându-şi pe gâtlej; |
11 | mă auzeau cu-auzul, mă fericeau cu mintea, iar ochiul, dând de mine, se abătea din drum. |
12 | Că-am mântuit sărmanul din mâna celui tare şi-am ajutat orfanul lipsit de ajutor; |
13 | cel ce era să piară mă binecuvânta, şi binecuvântare din sufletul vădanei. |
14 | Dreptatea era zilnic îmbrăcămintea mea, cu judecata ca'ntr'un veşmânt mă'nfăşuram. |
15 | Eram pe lume ochiul celor lipsiţi de văz, piciorul celor şchiopi; |
16 | pe-atunci neputincioşii aveau în mine tată, pricìni necunoscute tot eu le cercetam; |
17 | măselele din gură zdrobeam celor nedrepţi, din dinţii lor amarnici eu prada le-o smulgeam. |
18 | Şi îmi ziceam: Cu vremea o să sporesc în vârstă şi, ca finicu'n bucium, ani mulţi îi voi trăi; |
19 | adâncul rădăcinii spre apă mi se'ntinde în timp ce roua cade şi stă pe holda mea. |
20 | Mărirea mea de-a pururi se înnoieşte'n mine şi se'ntăreşte arcul pe care-l ţin în mână... |
21 | Pe-atunci ascultătorii la mine luau aminte, la sfatul meu tăceau; |
22 | mai mult decât vorbisem n'aveau nimic de spus, cuprinşi de bucurie când iarăşi le grăiam. |
23 | Aşa precum pământu'nsetat aşteaptă ploaia, tot astfel ei, cu toţii, ca eu să le vorbesc. |
24 | De surâdeam spre dânşii, nu cutezau să creadă, lumina feţei mele ei n'o slăbeau din ochi; |
25 | le alegeam cărarea şi le stăteam în frunte, trăind precum un rege în mijlocul oştirii, de vreme ce'ntristaţii m'aveau mângâietor. b |