„Care eşti în ceruri”,
Şopti floarea-soare
Şi-un val de lumină
căzu pe răzoare.
Smerit busuiocul
Când vântul îl mână
Şi-i scutură roua
„Sfinţească-se”-ngână.
Când „numele-Ţi” spune
Trist ochiul-de-bou
Nu ştiu de-a fost şoaptă
Sau numai ecou.
Albastră ca cerul
O nu-mă-uita
Spune: „Împărăţia
să fie a Ta”.
„Şi facă-se voia"
Suspină o camee
Calcată-n picioare
Pe albă alee.
Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt,
Şoptesc: „Cum e-n ceruri
Aşa pe pământ.”
Şi grâul, când moara
Vuieşte într-una
A zis: „Pâinea noastră
Cea de totdeauna”.
Iar nalba şi gura-
de-leu, amandouă,
la fel, rugătoare,
Răspund: „Dă-ne-o nouă!”
Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Şi spun: „Iartă nouă
Greşalele noastre”.
„Precum noi iertăm
Greşiţii”, încet,
Răspunde garoafa
Uscată-n buchet.
Şi crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Şoptesc: „Nu ne duce
pe noi în ispite”.
Iar spinii, ce-odată
Mărturii-i purtară
„Şi ne izbăveşte
de rele” – oftară.
Şi vântul porneşte
Ecoul Divin,
Cu freamăt pădurea
Răspunde: „Amin!”.
