ROSTIRI - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » ROSTIRI » Ortodoxie » PREDICĂ LA DUMINICA „TOMII” - 19 aprilie 2015 Formularul 2% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 2%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro

PREDICĂ LA DUMINICA „TOMII” - 19 aprilie 2015

[ Clasat în: Array ] [ Data Publicării: 2015-05-11 06:55:00 ]
ieromonah ATAL TOMA
„Şi nu fi necredincios, ci credincios. Că fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut!”

Hristos a înviat! Fraţi creştini ortodocşi,

Au trecut deja 8 zile de la praznicul sfintei Învieri a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se arătase în repetate rânduri Maicii Domnului, Mariei Magdalena, femeilor mironosiţe, pe drumul spre Emaus se arătase, stătuse de vorbă şi cinase cu Luca şi Cleopa, apoi se arătase şi ucenicilor lui, care erau în Ierusalim, încuiaţi într-o casă de frica evreilor, încă din vinerea Răstignirii. Ucenicii îl văzuseră înviat aşadar, numai Toma cel numit şi geamănul, nu. Îi spuneau ucenicii că a înviat Hristos, ba chiar vedea şi pe mulţi morţi ai evreilor înviaţi şi umblând pe străzile Ierusalimului, şi tot nu voia să creadă pe nimeni că Iisus Hristos, Învăţătorul lui, a înviat! Şi pentru că ucenicii insistau să-i vorbească despre Învierea Domnului, iată-l pe Toma spunând răspicat:„Dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” O, Tomo, Tomo, tu care l-ai văzut pe Hristos legat, şi după aceea l-ai părăsit, împreună cu ceilalţi ucenici, oare cum ceri tu să îl atingi pe Cel de care-ai fugit? Şi de ce ceri să vezi semnul cuielor din palmele Mântuitorului? Cine ţi-a spus ţie că avea palmele pironite pe cruce? Cine ţi-a spus ţie că lui Hristos i-au străpuns coasta cu suliţa? Că doar nu erai de faţă când L-au răstignit. Ai fugit de frică, şi acum stai închis, tot de frică împreună cu ucenicii. V-aţi încuiat în casă aşa încât Hristos intră prin uşile încuiate tocmai ca să nu vă sperie bătând la uşi. Cum de crezi că a fost răstignit şi îngropat, deşi nu ai văzut tu personal nici Răstignirea nici îngroparea, dar nu vrei să crezi că a înviat?

Trec opt zile. Toma se tot frământa între argumentele vizibile ale morţilor înviaţi, spusele celor care l-au văzut înviat, şi necredinţa lui, înverşunarea lui de a-şi aduce argumente că Hristos nu avea cum să învie, doar pentru că nu îl pipăise El! Şi iată-l totuşi măcinat de necredinţă, pe de o parte, şi cuprins de frica morţii, pentru că încă evreimea, însetată de sânge, şi cu ochii sufletului întunecaţi de îngerul morţii, voia de-acum să îî vadă morţi şi pe ucenicii lui Hristos, pe Lazăr cel înviat, şi pe orbul din naştere pe care îl tămăduise Hristos şi pe care mai marii preoţilor l-au dat afară din sinagogă, din comunitate, considerându-l ca pe păgâni, ca pe goimi, aşa cum le era obiceiul. În toată agonia aceasta sufletească a lui Toma, care nu-i dă pace, îl frământă, nu-i lasă somnul să-i odihnească nopţile, iată că se arată iară Hristos, de data aceasta fiind şi Toma de faţă. Iisus se arată şi le zice: „Pace vouă!” Le dă Pacea Sa, pentru a scăpa de frica din suflet, le dă Pacea Sa, şi împreună cu Pacea, şi bucuria Învierii. chipurile feţelor lor, crispate de spaime şi îndoieli, acum se luminează, şi se simt dinou în siguranţă. Hristos se întoarce spre Toma şi, ştiindu-i zbuciumul sufletesc, grăieşte: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma atunci , văzândul pe Iisus, şi simţindu-şi sufletul descoperit de Lumina Lumii, de Hristos, nu a mai pus degetul în coastă, ci a strigat din toată fiinţa lui, prima mărturisire a Dumnezeirii făcută vreodată de un pământean: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!!!” Iisus Hristos mai fusese numit de Petru ca fiind Hristosul, Mesia cel aşteptat, Fiul lui Dumnezeu, ori Fiul lui David, însă nimeni nu-l numise pe El Dumnezeu. Toma aşadar este primul care-l numeşte nu doar Domn, în sensul de Stăpân al inimii lui care acum îşi găsea pacea dată tocmai de Hristos, se deslega de toate fricile şi îndoielile lui, ci îl numeşte şi Dumnezeu! Adică Toma îl numeşte nu doar Stăpân al sufletelor, ci şi Creator al sufletelor. Dumnezeirea lui Hristos mărturisită de Toma cel numit şi Geamănul, astăzi, fără să mai atingă pe Dumnezeu, că doare cine poate să-l atingă pe Dumnezeu şi să fie viu, va fi mai apoi mărturisită milenii la rând, de generaţii la rând, tocmai pentru Pacea Sa pe care o dă fiecărei inimi zbuciumate. De aceea şi Hristos a spus imediat lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” Apoi Evanghelia de la Ioan, care relatează acest episod, spune că Iisus a făcut şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta, pentru că nici nu ar fi fost cu putinţă să se scrie toate cele câte a făcut, neîncăpând în cărţi cele săvârşite de Hristos, dar că acestea s-au scris ca să credem că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, viaţă să avem , în numele Lui. Vedeţi fraţi creştini, că nu este de ajuns doar să spunem că noi credem în Dumnezeu, ci crezând în El, trebuie ca şi viaţa să ne fie „în numele Lui”, să fim demni adică de toată lucrarea mântuirii pe care-a făcut-o Hristos pentru noi, să ne purtăm demni de numele de Creştini, de Creştini-Ortodocşi. Credinţa lui Toma de astăzi, când i s-a arătat Dumnezeu, nu ar fi fost de-ajuns, nu l-ar fi mântuit, dacă nu aducea după ea şi faptele credinţei. Or Toma s-a dus după Cincizecime şi s-a ostenit propovăduind Evenghelia în îndepărtatele indii, mult ostenindu-se şi dându-şi viaţa pentru Hristos, fiind el însuşi străpuns cu suliţa. Credinţa lui Toma numit pe nedrept „necredinciosul”, l-a făcut aşadar să trăiască o viaţă cu Hristos, pentru Hristos şi mai ales, în Hristos.

Privind atent la atitudinea lui Toma de după Învierea lui Hristos şi până astăzi, când i se arată Dumnezeu, vedem că şi azi avem, între creştini chiar, astfel de oameni care pretind să-l pipăie pe Dumnezeu, minunile Lui. Cred că în China ninge, pentru că aud la radio, dar nu cred că în biserică, la Sf Liturghie coboară cerul pe pământ pentru a ne da binecuvântările dumnezeirii. Vrem mereu să pipăim, şi totuşi ne bătem cu pumnul în piept că suntem creştini şi credincioşi. Or, iată spune Hristos astăzi lui Toma, fericiţi cei ce au văzut şi au crezut. Pentru că dacă şi vezi îngeri, aceea nu se mai cheamă credinţă, ci certitudinea existenţei, pentru că ai văzut, nu pentru că ai crezut. A crede abia după ce vezi, nu mai e credinţă, pentru că spune apostolul Pavel : „Credinţa vine prin auz!” Creştinismul s-a răspândit prin darul Duhului Sfânt, numit credinţă.

Adesea şi foarte adesea semănăm şi noi cu Toma, apostolul care deşi trăise atâtea minuni săvârşite chiar de el în numele Domnului, înviase el însuşi morţi cu numele lui Iisus Hristos, vindecase leproşi, ologi şi orbi, nu credea în înviere. Aşa şi noi, adesea prin simplul nostru cuvânt dăm nădejdi semenilor noştri, îi vindecăm de neputinţe, de tristeţi, cu un zâmbet şi-o vorbă bună, şi tot ne îndoim de existenţa sufletului. Simţim singuri că inima noastră are raţiuni pe care mintea nu le poate pricepe, şi tot vrem dovezi ale existenţei unei alte lumi, o lume a duhurilor nevăzute. Vedem adesea ca şi Toma, oameni care fuseseră morţi şi acum umblă vii printre noi, oameni vindecaţi de boli grele, incurabile, prin puterea credinţei şi a tainelor sfinte noastre biserici, şi tot nu vrem să credem că Dumnezeul nostru e viu şi lucrează, Dumnezeul în numele căruia ne-am botezat. Vedem oameni morţi sufleteşte, intoxicaţi fie de doctrinele comunist-atee, materialist-ştiinţifice, fie de asaltul propriilor patimi, beţiile, fumatul, drogurile, oameni cu vieţi aduse la limita suicidului, şi cărora le-a fost de-ajuns să vină o dată la biserică, la spovedanie, şi Hristos să-i învieze şi să le deie sens vieţii. Vedem aşadar astfel de oameni, îi cunoaştem, unii ne sunt rude, şi tot cerem lui Iisus Hristos să ne arate mai întâi dovezile morţii Lui, pentru ca mai apoi să credem şi noi în existenţa Lui, în Învierea Lui. Şi noi ca şi Toma avem pretenţia să-l pipăim, dar ca şi Toma nu făcem nimic să-i ieşim în întâmpinare. Stăm închişi în casă de frica evreilor, nu mai avem puterea de a mărturisi pe Hristos, şi viaţa creştină cu valorile ei. Ne e tot mai frică, ba că ne pierdem funcţiile, ba că se uită lumea la noi ca la nişte smintiţi. Ne e frică de gura lumii exterioare şi ne refuzăm dreptul de a trăi ceea ce glasul conştiinţei ne tot strigă: Există Dumnezeu, şi Dumnezeu mă iubeşte până pe Golgota şi dincolo de ea! Mai grav este că şi preoţimea, urmaşii apostolilor şi moştenitorii darurilor lor, cei care trebuie să fie păstori ai turmei celei cuvântătoare, a sufletelor încredinţate lor de Hristos, şi dintre ei spuneam, au ajuns să le fie frică să rostească în plinătatea întregului cuvânt, adevărul învierii, adevărul Sfintei Lumini de la Ierusalim, care este dată de Dumnezeu, cel care a spus: „Eu sunt Lumina Lumii”, numai ortodocşilor. De frica „iudeilor”, a „indicăţiilor preţioase” venite din partea celor care vor să distrugă Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ajung să se roage cu sectele, şi mai grav, să creadă ca sectele, dovedind că în interior credinţa lor se clatină ca şi a lui Toma astăzi, ori chiar mai rău decât a lui. Dacă auziţi despre existenţa unor astfel de preoţi, soluţia este să vă rugaţi pentru ei, pentru că iată, Dumnezeu este cel care poate da Pacea Sa tuturor celor care vor sincer să o primească. Şi când vă vor bate ereticii la uşă, amintiţi-vă cuvintele sfântului apostol Pavel: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu!”(1Corinteni; 1, 18). Şi dacă ei au lepădat Crucea ca şi simbol al jertfei şi ca armă asupra diavolului lăsată nouă de însuşi Hristos, ce putere să mai aibă cuvântul lor, al sectarilor? Şi ei ştiu asta, şi de aceea apelează mai mult nu la cuvinte cât la zornăitul galbenilor, la foşnetul bancnotelor, la săsăitul Mamonei, a şarpelui cu ochii aurii sau „verzişori”, după caz.

Toma a avut îndoieli care-i năştea în inimă necredinţă. Aşa cum fiecare dintre noi avem poate încă, dacă nu îndoieli, măcar scepticisme, şi într-un fel bine este. Pentru că astfel putem fugi de multe momeli ale satanei. Însă ca să nu cădem în cursele vrăjmaşilor ortodoxiei, trebuie să nu uităm că Învierea lui Hristos este tocmai începutul creştinismului, şi că de la mormântul cel gol al lui Hristos şi-au luat ucenicii iară puterea propovăduirii, că doar spune apostolul Ioan, şi apostolul Pavel : „Nu putem să nu grăim despre cele ce am văzut: pe Hristos înviat!” Acest Iisus Hristos, cel Răstignit cu adevărat, şi mort cu avevărat, şi mai apoi îngropat cu adevărat, l-au văzut viu cu adevărat, Maica Domnului, mironosiţele, Luca şi Cleopa, cei doisprezece, Petru, sfântul apostol Iacov, sfântul întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, cel întocmai cu apostolii , apoi alţi 500 de fraţi creştini, şi lui Pavel pe drumul spre Damasc. Iisus Hristos înviat a dat tărie mucenicilor şi martirilor să -şi deie sângele şi viaţa pentru credinţa în Înviere. Doar de la mormântul cel gol al lui Iisus Hristos înviat s-a răspândit religia iubirii, creştinismul, ca o lumină sfântă care pleacă din mormântul lui Iisus Hristos şi se răspândeşte în lumea întreagă, pentru că doar El, şi numai El a spus despre sine, Eu sunt Lumina Lumii!!! Nici Budha, nici Mohamed, nici măcar Moise, cel luminat la faţă, când cobora de pe muntele Sinai, nici alt învăţat sau filosof al lumii nu a grăit despre sine ceea ce Hristos a spus: EU sunt Lumina Lumii! Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa. Cine crede în mine, viu va fi! Pacea mea dau vouă, dar nu cum dă lumea vă dau eu vouă, ci Pacea mea o dau vouă. Acest Iisus Hristos înviat, şi care astăzi s-a arătat şi lui Toma, încredinţându-l astfel, nu doar de învierea Sa, ci mai ales de Dumnezeirea Sa, a răspândit în lume legea iubirii, fără arme şi armate, fără atentate sinucigaşe cum făcură şi fac alţii, fără să aibă şcoli şi învăţaţi, fără bani şi averi care să mituiască domnii şi stăpânii vremelnici ai lumii, ba chiar cu o continuă, şi aprigă prigoană începută chiar din ziua răstignirii, apoi vreme de mai bine de 300 de ani, creştinii erau vânaţi prin toate împărăţiile şi erau omorâţi cu zecile de mii odată, adevărate masacre pe motive religioase.

Creştinismul este şi astăzi prigonit! Este singura religie pentru care care încă sunt ucişi oameni, doar pentru vina de a îl mărturisii pe Iisus Hristos ca Dumnezeu. Execuţii publice, bombe detonate în biserici creştine, în timpul slujbei din ziua sărbătorii Naşterii Domnului, sărbătoare a păcii. Au murit femei şi copii cu singura vină că sunt creştini, cred în Hristos. Iisus Hristos cel înviat a dat neamului acestuia românesc tăria şi puterea de a dăinui peste veacuri la porţile Europei creştine, în viforniţa tuturor vânturilor imperiale care-au bătut pe meleagurile noastre, indiferent că vorbim despre imperiul semilunii, ori despre imperiul catolicilor care ne-au smuls fii din biserică, amăgindu-i cu vorbe mieroase şi promisiuni de tot felul, şi i-au făcut să se închine Papei, promiţându-le că nu le modifică cultul, iar acum greco-catolicii sunt mai catolici decât Papa însuşi, ori imperiul roşiu-ciumat al bolşevicilor atei care-au aruncat în temniţe elitele studenţimii româneşti, au creat monştrii şi i-au pus să ne conducă, oameni fără rădăcini în neamul nostru românesc, ori cu rădăcinile bolnave. Iisus Hristos cel înviat, Iisus Hristos cel Viu dă şi astăzi tărie neamului, să reziste în lupta împotriva celor care îl învaţă să-şi arunce copiii la canale, care vor să ne înveţe să ne aruncăm icoanele din şcoli, şi religia din orar, să nu ne mai botezăm copiii de mici, să devenim nişte dezrădăcinaţi, nişte neica-nimeni ai lumii. Este strigător la cer ce fac politrucii români, spunând că ora de religie din şcoală este neconstitutională într-o ţară covârşitor majoritar ortodoxă! Dacă este aşa, atunci constituţia ţării e bună de aruncat în groapa de gunoi a istoriei, pentru că nu serveşte intereselor majorităţii, a neamului românesc, ci serveşte intereselor masoneriei infiltrate în toate instituţiile vitale ale patriei. Nu avem voie, fiecare dintre noi, să tăcem, să stăm încuiaţi ca şi ucenicii, şi de frică să tăcem. Suntem Creştini-Ortodocşi români, urmaşi ai unor mari sfinţi şi fii ai unui neam ortodox , singurul neam latin care nu este catolic, şi singurul neam ortodox care nu are dată de încreştinare, căci s-a născut creştin şi apoi a rămas ortodox, cu tot sacrificiul cerut de acesastă mare izbândă! De aceea închei amintindu-vă că avem datoria să strigăm ca şi Toma astăzi lumii întregi că Iisus Hristos este Domn şi Dumnezeu al nostru, Iisus Hristos cel Înviat, să strigăm ca şi părintele Arsenie Papacioc, om al jertfei pe altarul neamului şi al ortodoxiei: „SINGUR ORTODOXIA!”

Iisus Hristos cel Înviat, Cel care a zis:„Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi” dă neamului românesc puterea de a trăi în Dobrogea de mii de ani alături de şaisprezece (din cele nouăsprezece minorităţi etnice reprezentate în parlament), fără plăcuţe bilingve atârnate de gât, în deplină armonie şi libertate de expresie religioasă ori cultural-etnică.

Să ne privim străbunii şi să le urmăm credinţa! Să-l ascultăm pe Ernest Bernea, etnograful şi sociologul de renume dat de neamul românesc şi târât prin puşcării şi de regalitate şi de bolşevici, pentru opiniile lui despre structura aproape mesianică a neamului românesc, care spunea despre credinţă în lucrarea sa „Indemn la simplitate”: Credinţa nu înseamnă subectivism şi nici lipsă de mărturii. Credinţa nu înseamnă proprie înşelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credinţa este o stare morală în care cunoaşterea vine din aşezarea omului în realitatea concretă, în viaţă, în aşa fel încât nimic nu se interpune. Credinţa este un act liber, caracteristic doar sufletelor libere, şi este act liber pentru că este un act de trăire, de viaţă; credinţa apare la om ca o trăsătură firească, normală a omului, a naturii sale morale. Ea dă stabilitate şi sens vieţii. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente, este şi bun şi bogat, oricât de puţin are. Când trece peste el o încercare a vieţii, nu se năruie, ci creşte. OMUL CREDINCIOS SE ASEAMĂNĂ COPIILOR: RÂDE CU LACRIMI PE OBRAZ!

Să credem aşadar şi noi şi să mărturisim că: HRISTOS CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT! Amin.




Site-ul oficial al Arhiepiscopiei Tomisului
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact